Unor Critici de VASILE Alecsandri

Voi, ce cătați defecte în scrierile mele
Și intonați fanfare când constatați în ele
Greșeli, imagini slabe, cuvinte ce vă par
Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar,
Voi, care vă dați truda de-a șterge de pe lume
Tot lucrul de o viață întreagă ș-al meu nume,
De ce atâta râvnă ș-atâtea opintiri
Ca să aflați în mine a voastre însușiri?

Poetul care cântă natura-n înflorire,
Simțirea omenească, a Patriei mărire,
Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit
Când altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit?
Și oare se cuvine, și oare-i cu dreptate
De a schimba în crime a sale mici păcate?...
O! critici buni de fașă, poeți în șapte luni,
Vulturul nu se mișcă de-un țipăt de lăstuni.

Oricare păsărică își are ciripirea,
Ce-n treacăt pe-astă lume încântă auzirea,
Nălțând un imn la ceruri prin alte imnuri mii
Ș-adăugând o notă l-a lumii armonii.
Am scris eu multe versuri și poate chiar prea multe,
Dar n-am cerut la nime cu drag să le asculte,
Nici mi-a trecut prin minte trufaș ca să pășesc
În fruntea tuturora ce-ntruna versuiesc.

E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine.
Apuce înainte ș-ajungă cât de sus.
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.
Iar voi, care asupră-mi săgeți tocite trageți,
Cântați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți!

Mircești 1888

Omul din ceas (sau) Ceas de om

Începem să alergăm descreieraţi prin viaţă după o hermeneutică a înţelepciunii. Alergăm în mod firesc într-un cerc. Alergăm în mod normal din ce în ce mai încet. Ne metamorfozăm firesc, prin gândire, din secundare în minutare şi din minutare în fiinţe mici şi lente, aproape inerte. Ne schimbăm treptat şi ţelurile şi anvergura aripilor şi destinul. Furăm din ce în ce mai puţine cunoştinţe, secăm din ce în ce mai multe virtuţi şi umplem din ce în ce mai multe pahare cu armade de vorbe. Nici noi nu mai avem cunoştinţă de existenţa vinurilor bune.

Alergătura asta nu dăunează. Este adesea utilă pentru a ne arăta cum NU.
Cum nu trebuie să facem, cum nu trebuie să alergăm, cum nu trebuie să ne schimbăm ţeluri, cum să nu umplem în final pahare cu vin prost, cum să nu bem vinul în cinstea trecerii noastre prin timp.

Ne ferim de transformări dar vrem să evoluăm şi observăm cum Nu trebuie să ne ferim de transformări. Acceptăm transformările, evoluţia şi învăţăm cum NU trebuie să acceptăm evoluţia.

Ne revoltăm împotriva a orice, dar foarte rar împotriva interesului nostru faţă de prostia altora. Ne muţumim să observăm şi să analizăm, dar foarte rar observăm transformarea noastră.

Sfârşim inevitabil cu sticla plină de sfaturi pe care mai apoi, pe baza multor îmbunătăţiri ale substanţei date, o turnăm mai departe în paharul altora. Devenisem acum un fel de înţelepţi.

De ce nu începem prin a căuta substanţe noi, de ce nu ne transformăm noi în ceasuri şi să îi lăsăm pe alţii să asude la întreţinerea lui Cronos?! Să-şi crească Uranus şi Gaia singuri copilul, să vedem că timpul dispare sau că timpul e veşnic şi noi trecem prin el; dar asta nu o voi fi spus chiar eu.

Eu stau mai bine retras, să vorbesc pe terasa unei cafenele cu Bacovia, să uit că există şi mers, să privesc cum toamna ne cântă la masă, să o plătim pe ea să ne descânte, să stăm alături de Verlaine, să plătim copacii să se dezbrace şi mai apoi să privim indiferenţi la ceas, să luăm aminte cum NU şi să ne bucurăm de spectacolul nostru, împreună cu Baudelaire...

În final, până şi limbile ceasurilor rămaseră împotmolite în noroiul grobian sau în lumea urbană... Îmi este totuna!

Scrisa în oaptea zilei de 07 octombrie 2009

Etimos pentru "snobismologia" românească

Simplismul practic a fost mereu caracteristic românului. Tot ceea ce incearcă al nostru popor să desluşescă în hăţişul ideologic este spulberat în prima fracţiune de secunde de practică. Noi nu suntem şi nici nu vom fi vreodată "practicanţi".

Românul este un soi de maşinărie bizară, cu o multitudine de idei aparent proprii, cu o multitudine de convingeri aparent izvorâte din raţionalitate şi cu un excelent spirit teatral. Românul are simţirea şi credinţa întru artă pentru că arta se spune că ar fi cultă. Nu contează pentru el dacă persoana în sine a ajuns la o adulaţiune faţa de pictură prin descoperirea componentelor cromatice, a unor simboluri fascinante, prin analiza liniilor perfecte trasate de Da Vinci sau prin trăirea în muzica clasică sau a ajuns astfel prin simplul fapt că a privi o pictură, a asculta ce e la modă, a renunţa la subcultura manelistă... DĂ BINE.

A privi, a asculta sunt chiar şi acestea uşor forţate spre pozitiv, deoarece contemplarea întru artă nu poate fi facută de către un balon. Însemnătatea unei analize proprii cade deja în derizoriu. Mai simplu este să dai senzaţia că priveşti, să dai senzaţia că faci, să dai senzaţia că ştii, să dai senzaţia că nu eşti ignorant şi incult, iar în cazul în care eşti descoperit, nu poţi decât să revii la burlesc şi aştepţi să fii văzut ca fiind isteţ, perspicace sau măcar simpatic.
Persuasivitatea ingrat mascată de care dă dovadă acest popor, poate fi considerată o adaptare istorică la modernitate, adică la o stare la care el, prin evoluţia sa ca întreg unitar, nu va reuşi să ajungă niciodată. Exceptând oamenii de cultură ai acestei ţari şi pe cei ce au terminat de devorat câteva biblioteci, restul încearcă să se metamorfozeze în orice este nevoie pentru a da bine. Romănii nu au caracter, ei nu au o pesonalitate proprie care să le ghideze raţional gusturile, fie ele educate sau nu.
Singurul lucru pozitiv care îl pot spune cu certitudine despre acest popor este adaptabilitatea lui. Unii dintre noi sunt exaltaţi de această formă primară de inteligenţă şi nu realizează că supravieţuirea întregului regn animal se bazează pe adaptabilitate. Lucru, cum am şi menţionat, este unul pozitiv; însă omul modern are pretenţia de a se diferenţia. Aici ar fi momentul să realizeze că diferenţierea nu se face printr-un umor burlesc (la fel de caracteristic acestor meleaguri) şi nici prin copierea excesivă a evoluţiei altor popoare, ci prin educaţie şi raţiune.
În concluzie, românul de rând, pentru că despre el am vorbit acum (iar expresia de român de rând nu e făcută pe bază de funcţii sau pe bază financiară ci strict pe baza anvergurii culturale, aşa cum ar trebui să stea lucrurile în mod normal) nu vrea decât să fie văzut bine şi ajunge astfel să se definească în haina lui snoabă, mereu la modă, în mintea lui creaţă, mereu supraevaluată, în sinea lui, mereu visătoare şi dornică de a fi ceva, de a fi cineva, fără a face nimic.

Culmea românismului este că unora chiar le reuşeşte, deoarece ei între ei se văd bine si ei între ei se ridică pe piedestaluri şi ei între ei se văd ca reprezentând ceva sau măcar pe... cineva.

"Terorismul intelectual" (RECENZIE)

I

Chiar dacă nu voi face la modul propriu o recenzie a cărţii lui Jean Sevilla, am considerat că este bine să o aduc în discuţie. Fără doar şi poate, una din cele mai documentate cărţi citite de mine până la această vreme şi nu pot spune că am citit puţin. Spun totuşi că nu este la drept vorbind o recenzie deoarece voi lăsa adesea ca în comentariile mele să pătrundă citate şi observaţii ce nu am pretenţia de a fi cele mai obiective cu putinţă. Dacă tot am lămurit acest aspect, am să încep aşa cum îmi place mie, cu sfărşitul. Coperta a IV-a a cărţii lui Jean Sevilla, ne rezumă în cel mai succint mod cu putinţă, o parte din ceea ce trebuie să ne rămână în minte după lecturarea acestei cărţi.

"În 1950 elitele îl ridicau în slăvi pe Stalin. În 1960, aceleaşi elite ne asigurau că decolonizarea va aduce fericirea în ţinuturile de dincolo de mări. În 1968, visau să suprime orice constrăngere socială. În 1975 salutau victoria comunismului în Indochina. În 1981, credeau c-au părasit întunericul pentru lumină. În 1985, proclamau că Franţa e datoare să primească dezmoşteniţii din întreaga lume. Iar în '90, afirmau că timpul naţiunilor, al familiilor şi al religiilor a luat sfârşit. Timp de 50 de ani, spiritele refractare acestui discurs au fost discreditate, iar faptele care au contrazis ideologia dominantă au fost trecute sub tăcere. Acesta este terorismul intelectual. Practicând amalgamarea, procesul de intenţie şi vânătoarea de vrăjitoare, acest mecanism totalitar a constituit un obstacol în faţa oricărei dezbateri reale asupra problemelor pe care le angajează viitorul."

Nimic mai adevărat pot spune eu. Ceea ce impresionează la acest autor, nu este doar cantitatea argumentării şi numărul impresionant de date istorice pe care le utilizează ci forţa expresivităţii sale prin intermediul acestor argumente. Jean Sevilla este unul dintre puţinii oameni care au avut curajul să condamne fără ocolişuri şi nuanţe, regimul comunist. Un regim utopic şi criminal, un regim a cărui bestialitate o depăşeşte pe cea a nazismului atât ca număr de victime cât şi ca efecte. În cei 40 de ani în care această "fantomă", cum o numea Marx, a bântuit Europa, şi nu numai, oamenii au fost reduşi la stadiul de animale de povară. Singura libertate care li se oferea era aceea de a munci. Un sistem utopic, un vânzător ambulant de vise, cu mecanisme economice compromise încă de când Karl Marx le-a înşirat pe foaie.

Totuşi condamnarea orală a comunismului nu este suficientă. Personal, ca cetăţean al României, nu sunt nici înduioşat şi nici terifiat de faptul că nazismul a persecutat evrei. Sunt însă îngrozit de faptul că nazismul a persecutat oameni, indiferent de apartenenţa lor religioasa. În momentul acesta, luând lucrurile astfel, putem observa în contrapondere un bilanţ năucitor al victimelor comunismului. Voi face acest lucru, extrăgând un întreg paragraf din cartea prezentată.

"La 6 noiembrie 1997....un volum de opt sute de pagini îşi face apariţia în librării: "Cartea neagră a comunismului". Această lucrare colectivă conţine sinteza globală a crimelor comise de comunism în lume. Ţară cu Ţară, cartea recenzează faptele, locurile, datele, numele călăilor, numărul victimelor. Această halucinantă coborâre în infern, începe în Rusia încă din 1917. Îl vedem pe LENIN poreclind Comisariatul pentru Justiţie "Comisariatul pentru exterminare socială", vedem bolşevicii gazându-i pe ţăranii rebeli, înfometând regiunea Volgăi (5 milioane de morţi), apoi Ucraina (5 până la 6 milioane de victime). În timp ce poporul rus se scufundă în noaptea gulagului, comunisml se răspândeşte: Europa, Africa, Asia. Marele Salt înainte a lui Mao înseamnă "cea mai mare foamete din istorie". În Cambogia, Pol Pot duce barbaria spre culmi. Bilanţul general al comunismului: 20 de milioane de morţi în URSS, 65 de milioane în China, 6,5 milioane în restul Asiei, 1 milion în Europa de Est, 1,7 milioane în Africa, 150 000 în America Latină...Totalul se apropie de o sută de milioane de morţi."

Mai pot exista dubii după aceste cifre? Mai pot exista semne de întrebare asupra ideii de comunism? Se mai poate pune vreodată problema testării unor regimuri totalitare? Mai este nevoie să îi tolerăm pe cei ce au lăudat comunismul? Toţi aceia ce au scris măcar un sigur rănd de laudă la adresa unui dictator, din proprie credinţă, se fac la fel de vinovaţi de crime precum dictatorii şi călăii înşişi. Ei sunt autorii Terorismului intelectual şi ei sunt cei care au permis ca o astfel de boală să se împământenească atatât de adânc în ideologiile unor generaţii.

II

Nici astăzi, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, nu au dispărut în totalitate cei care au crezut în el. De ce? Să mergem în trecut şi putem observa că nici măcar în momentele în care Soljeniţân a dezvăluit ororile gulagului, intelectuali de talia lui Sartre nu au avut puterea să recunoască faptul că au greşit. Dacă astfel stau lucrurile, cum este posibil să cerem oamenilor de rând, care consideră că în vremurile negre ale istoriei "s-au descurcat" şi spun asta cu nostalgie, să-şi renege propria raţiune sau propriile crezuri egoiste. Ineluctabilă această stare de spirit, atâta vreme cât omul simplu nu mai crede în forţa salvatoare a democraţiei, a capitalismului şi în forţa pieţelor libere de a aduce prosperitatea. Mai mult decât atât, prin libertatea democratică bătrânii noştri zăresc "libertinajul", o cu totul altă formă de democraţie, o formă de încălcare a regulilor de moralitate, conduită şi bun simţ. În pofida faptului că ucide şi distruge tot ce atinge, comunismul continuă încă să le ofere persoanelor cu "insuficienţă raţională" un vis prezentat sub diferite forme de social democraţie; un vis ambalat în diverse forme de asociere şi sub acoperirea opacă a organizaţiilor ce se autointitulează "de protecţie a...", a tot ceea ce nu poate fi sau nu trebuie protejat. Organizaţii ce au ca scop vise absurde, fără a avea rezultate demne de luat în seamă. Fără a avea strategii reale şi soluţii, aceste organizaţii ştiu doar să-şi scoată adepţii în stradă, să deranjeze prin obscenitate şi lipsă de bun simţ, să deranjeze prin însăşi lipsa lor de raţiune. Asemănările între aceste fundaţii, organizaţii şi doctrina lui Marx, sunt brutale prin elocvenţă. Ele promovează nu o democratizare ci o imbecilizare. Democraţie însemnă voinţa majorităţii şi nu a unui grup. Grupul are doar datoria democratică de a respecta regula majorităţii şi nu de a forţa prin represiuni, guvernele, să le ofere un drept refuzat de însăşi majoritatea oamenilor. În acel moment se cere nu un drept ci o excepţie de la democraţie. Statul, dominat de partide şi de nevoia de voturi, dă crez acestor adunături cu argumente infim verosimile şi ajung la aberaţia ca democraţia să fie creată pe baza unor legi majoritar coercitive. Acum, "elitele" au rolul lor de a fi tolerante ale prostiei şi de a elogia aceste "drumuri către normalitate", iar în cazul în care cineva sesizează inepţia, devine automat catalogat ca fiind antidemocratic, depăsit sau chiar comunist.
Trebuie să-şi aibă şi neomarxismul faţa lui umană, oricât de schingiuită ar fi.

În acest mod deloc subtil, ci chiar grosolan, într-o democraţie a majorităţii prostimea minoritară impune regulile. În acest mod, normalul se erijează spre intoleranţă şi este catalogat ca atare; intoleranţa devine o formă de manifestare condamnabilă; bunul simţ şi moralitatea se relativizează cu bună ştiinţă, ajungând să-şi opună însuşi înţelesul; toleranţa însoţeşte anormalitatea şi prostie devine "deschidere la minte"; iar în cele din urmă, democraţia devine treptat, greşit înţeleasă, simbol coercitiv impus majorităţii de către o minoritate "gălăgioasă", cu timp de proteste. Cu acest parcurs deloc lent, TERORISMUL INTELECTUAL acţionează, îşi face datoria, îi pune la zid pe nesupuşi şi aducând elogii "minţilor deschise către viitor".

În simţul destinului

Stăm numai noi pe bordura de piatră

Nu mai sunt eu, nu mai eşti tu,

Şi nici în lume nu mai există vreo harpă.

Există doar cerul şi câmpul din faţă.

Pustiu e pământul de lume dar plin de idei

Şi plin e de planuri şi gânduri mai noi,

Există şi soartă şi viaţa de-apoi,

Dar nu mai este niciunde nevoie de voi.

În genunchi pe bordura de piatră stăm noi

Încercăm să mai scriem poveşti, cu mâna-n noroi

Aşteptăm doar un Nietzsche dar vine Baudelaire,

Să ne-ndeamne să vedem şi flori în noroi.

Încercăm să vedem şi ideea nebunului ăst'

Privim deci în sus şi vedem cum firesc,

Se prăvale noroiul pe câmpul cu flori.

Putem acum zâmbi simţind un miros,

De firesc, de organic, tăinuit pământesc.

"În afara destinului" (RECENZIE)

Recent am terminat de lecturat, în limba română, romanul de debut al lui Imre Kertész- "În afara destinului".
Autorul, scriitor de origine maghiară, de etnie evreiască, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2002, face în romanul său "În afara destinului", o impresionantă descriere a timpului petrecut în lagărele germane. Spun o descriere a timpului şi nu a vieţii deoarece dincolo de graniţele umanului, încetează să mai existe vreo urmă de viaţă. Timpul se opreşte, visele şi speranţele se sting treptat iar inumanul devine firesc.
Dacă citim această carte, putem spune că şi expresia de "timp petrecut", care o folosisem anterior, este exagerată şi ar putea fi mai degrabă înlocuită cu "timp oprit".
Autorul ne introduce într-o lume în care totul pare să fie normal, totul pare să se întâmple în firescul lucrurilor, conform unei fatalităţi ce nu suferă paradoxuri ci mai degrabă se împleteşte omogen cu banalitatea morţii, frigului, a lumii în care cadavrele sunt privite cu invidie, şi se descâlceşte pe alocuri atunci când vine vorba de nevoile fizice primare. Nici în acest mod, frumoasa ţesâtură nu pare a avea mari defecte. Totul este firesc pentru că "aşa este normal să se petreaca lucrurile într-un lagăr". Aşa este normal ca "omul superior" să trateze pe "omul inferior", pentru ca mai apoi totul să fie şters şi chiar iertat, fără prea multe scuze şi regrete.
Omul, scriitorul, deţinut al lagărului de concentrare Auschwitz-Birkenau în 1944, eveniment căruia a reuşit să îi supravieţuiască, ne introduce în sala de operaţie psihologică a deţinutului, pe uşa din spate, fără a deranja "bunul mers al lucrurilor" şi ne îndrumă treptat spre cele mai inimaginabile procese descriptive, astfel încât cititorul să înainteze sigur şi fără temeri, până în momentul în care se trezeşte ca fiind el însuşi nimic mai mult decât un număr, un observator vlăguit, fără puterea de a interveni, şocat de evenimente şi în acelaşi timp uluit de forţa şi rezistenţa omului "fără destin".

Despre lene

Am încercat adesea să evit subiectele de zi cu zi, cele erodate de vorbele tuturor, în orice împrejurare.
Astăzi nu fac decât să scriu cu lene despre lene, într-o totală lipsa de inspiraţie. Scriu aceste rânduri în speranţa de a-mi reaminti de mine şi de gândirea logică, fie măcar ca antiteză.
Starea de letargie puruginoasă, nu poate fi decât lene acută, într-un grad înalt de imbecilizare indusă treptat de atmosfera deloc benefică raţiunii.
În timp ce cărţile îmi zac pe masă neterminate (a se citi nelecturate), eu zac precum o lehuză încercând să adun cuvinţele inutile pentru o lucrare de disertaţie la fel de inutilă şi ea.
În timp ce lucrarea zace uitată de câteva zile la aceeaşi deplorabilă pagină, eu încerc să-mi termin câteva din cărţile de la capătul patului.
În timp ce lecturatul şi lucrarea de diserţaţie parcă mai degrabă ar involua decât să avanseze, eu lenevesc.
Creierul pare să refuze să mai acumuleze informaţii şi în acelaşi timp pare a fi gol de orice informaţie anterioară. Totuşi, dacă aceasta din urmă ar exista, orcât de completă şi bine definită ar fi, nu poate fi redată nicicum aidoma, ci se lasă aşteptată într-un vraf de idei neconcludente încercând apriori să-mi dovedească parcă, faptul că stilistica nu mai este apanajul său.
Orice tentativă de a valorifica existenţa informaţiei dobândite, nu sfârşeşte decât în pagini rupte şi pixuri sfârmate.
Nimic nu poate fi atât de îngrozitor...
Nimic nu poate fi atât de greu acum...
Nimic nu poate fi scris sau spus acum, într-un mod obiectiv, complet şi plăcut... Totul este acum doar informaţie inutilizabilă...
Totul este acum ineficient şi ineficace...
Totul este acum apanaj al "lenii" intelectuale...
Cineva s-a revoltat acum împotriva mea, iar singurul care putea face acest lucru atât de distructiv am fost eu, singurul revoltat!

Omul care aduce ploaia

Suntem prea uşor de minţit,
Cădem în ridicol şi în prostie
Alungăm etajele de jos în sus
Si nu ştim de ce totul se năruie.

Fugim de trecut ca dracul de tămâie
Sperăm să dipară dar vrem sa ramâie.
Fugim de prezent în trecutul rămas,
Să putem de acolo ghici viitorul.

Aşteptăm pasivi să plouă în case
Să vină un om să ne ude
Nu ştim de ce sufletul face grimase
Dar ştim că dorim să stea să ne-asculte.

Aplecăm urechea pe podeua încinsă,
Aşteptăm un bătrân să mai vină,
Să auzim un pas sau un picur am şti
Că el este omul care aduce ploaia.

Cugetare de seara ***

Muzică... poate singurul cuvânt care nu-şi poate exprima câtuşi de puţin obiectul ce îl determină. Cuvântul însuşi, fără auzul unui repertoriu mozartian în Do major, este la fel de neisprăvit precum cuvântul Dumnezeu pentru un musulman.

Cugetare de seara **

Muzica lui Mozart... singura ce poate decanta sufletul de toate greutăţile sale, pentru ca mai apoi, Beethoven să poată da minţii noastre să sfărâme toate greutăţile sufletului.

Cugetare de seara*

A citi, nu inseamna a fi cult;
A intelege ceea ce citesti, poate fi asemanat abia cu interesul pentru cultura;
A sti de ce citesti si a intelege ceea ce citesti poate fi considerat abia minimul necesar pentru o baza culturala

Mica sirenă

de Radu Constantinescu


Peste făgaşele întinse te laşi
aşteptând săptămâni să mai vină,
o briză de vânt sau o mână
şi auzi doar pe coridoare paşi.

În mintea ta nu vrei să mai existe
nici tumultul vremii, nici viforul,
în inima ta vrei să rămână acum
doar omul ce-ţi spune poveştile triste.

În sufletul arid, rănit de orgolii
aştepţi întemniţată să-nflorească
sub soarele ce-ţi arde genunchii,
ispita ce-ţi scrie cu sânge...memorii.

Sub tine stă acum şi cel ce-l aştepţi,
dar în zadar căci tu nu vrei să îl vezi,
nu simţi că există, nu îl mai ai a şti
dar stai aşa îngândurată, dorindu-ţi poveţe.

Înainte de toate trupu-ţi e greu
nu mai doreşti ca soarele să apună
nici nu mai speri ca valul să spele,
păcatele din sufletu-ţi creştin de ateu.

Înainte să mergi nu poţi şi nu vrei,
în urmă să te-ntorci e împotriva naturii
să mori acum a devenit deja târziu
aşa că ai ales să stai sculptată în bronz.

Anti-poezie

de Radu Constantinescu


O geometrie stă tăcută într-un vraf de fum.
O ancoră stătea şi aştepta să fie ridicată.
O libertate alerga nebună spre un profet.
O mamă stă şi bea indurerată după un mort.

Un fum se pierde într-o geometrie euclidiană,
Lăsat să fugă după ultimul argint.
O ancoră-nsetată alerga, după un petec mic de apă
Să-şi poată alina pe drum, durere ei de mamă neiertată.
Un vechi profet spre tinereţea lui privea,
Văzând cum un nebun îl ceartă.

Nu este greu să înţelegi acum,
De ce a lumii mumă biată fată,
Înţepeneşte moartă sub un nor de fum,
Zdrobită de a tinereţilor enclavă.
Nu este greu nici un sărut să furi,
Din cupa plină de păcate,
Şi nici al lumii decăzut efort
Să-l cerţi cu Euclid de faţă.

Ce trebuie de-aici să desluşeşti,
Vedea-vei singur în a lumilor gâlceavă,
Cum fiecare critică de zori,
Pe orbul ce a încercat să vadă,
Cum viaţa uită uneori de sorţi
Venind peste umili cu zarvă.

Timp oprit

de Radu Constantinescu


În unghiuri drepte se închid
Obtuzele dorinţi lumeşti
Din vina prea pătratului careu.

Sporadic sare peste caldarâmul răvăşit de ploi
Un iepure pătrat şi el, dar viu în mintea nimănui,
Şi stă pierdut în goana vulpii verzi
Ca un drogat ce plânge pe al său mormânt.
Cu greu desprins de crucea sa şi de arcadele zglobii
Căzu în plasa libertăţii cenuşii, şi a cerului azur- pătrat şi el.
Mânaţi pe contrasens acum, chiar norii cubici argintii
S-au revoltat sub aprigul parfum, de-al verii preanebun desfrâu.

Înţelegând mereu copacii în dreptunghi,
Simplific lumea sub al ei coşciug,
Să pot privi de jos în sus,
Cum mor şi eu cu iepurele gri,
Sub preaslăvitul unghi obtuz
Al visului măreţ de neajuns
Să cad apoi pătrat de viu,
Pe caldarâmul răvăşit.

Dor

de Radu Constantinescu

Să trăiesti abrupt ca la treizeci
În vârsta fragidei copilării,
Să te îngropi cu voie în poveşti
Că lumea ta va fi precum tu nu o ştii,
Să stai strigând de dor de viaţă,
În umbra propriilor firi,
Să uiţi să speri să mai zâmbeşti
Cum o făceai cand nu te ştii,
Este păcatul firii reci şi al copilului hain.

Ca un edec într-o armadă, stă să-ţi fie
Efet în sufletul rebel, iubirea şi furia.
Cum peste bordul de cristal
Te vezi acum o fragedă stafie,
Ce obosită de prea scurtul drum
Doreşte postul plin... de călăuză.

Nu e normal ca astfel viaţa
La douăzeci să o percepi,
Pierdut în lumea de păcate
Ce nici măcar nu le gândeşti.
Să zbori mereu tu peste tine
Şi peste-al lumii angrenaj,
Rămâi mereu, rămâi cu bine,
În scurta-ţi viaţă, în sevraj!