Translate

4 dec. 2009

"Terorismul intelectual" (RECENZIE)



I
Chiar dacă nu voi face la modul propriu o recenzie a cărţii lui Jean Sevilla, am considerat că este bine să o aduc în discuţie. Fără doar şi poate, una din cele mai documentate cărţi citite de mine până la această vreme şi nu pot spune că am citit puţin. Spun totuşi că nu este la drept vorbind o recenzie deoarece voi lăsa adesea ca în comentariile mele să pătrundă citate şi observaţii ce nu am pretenţia de a fi cele mai obiective cu putinţă. Dacă tot am lămurit acest aspect, am să încep aşa cum îmi place mie, cu sfărşitul. Coperta a IV-a a cărţii lui Jean Sevilla, ne rezumă în cel mai succint mod cu putinţă, o parte din ceea ce trebuie să ne rămână în minte după lecturarea acestei cărţi.

"În 1950 elitele îl ridicau în slăvi pe Stalin. În 1960, aceleaşi elite ne asigurau că decolonizarea va aduce fericirea în ţinuturile de dincolo de mări. În 1968, visau să suprime orice constrăngere socială. În 1975 salutau victoria comunismului în Indochina. În 1981, credeau c-au părasit întunericul pentru lumină. În 1985, proclamau că Franţa e datoare să primească dezmoşteniţii din întreaga lume. Iar în '90, afirmau că timpul naţiunilor, al familiilor şi al religiilor a luat sfârşit. Timp de 50 de ani, spiritele refractare acestui discurs au fost discreditate, iar faptele care au contrazis ideologia dominantă au fost trecute sub tăcere. Acesta este terorismul intelectual. Practicând amalgamarea, procesul de intenţie şi vânătoarea de vrăjitoare, acest mecanism totalitar a constituit un obstacol în faţa oricărei dezbateri reale asupra problemelor pe care le angajează viitorul."

Nimic mai adevărat pot spune eu. Ceea ce impresionează la acest autor, nu este doar cantitatea argumentării şi numărul impresionant de date istorice pe care le utilizează ci forţa expresivităţii sale prin intermediul acestor argumente. Jean Sevilla este unul dintre puţinii oameni care au avut curajul să condamne fără ocolişuri şi nuanţe, regimul comunist. Un regim utopic şi criminal, un regim a cărui bestialitate o depăşeşte pe cea a nazismului atât ca număr de victime cât şi ca efecte. În cei 40 de ani în care această "fantomă", cum o numea Marx, a bântuit Europa, şi nu numai, oamenii au fost reduşi la stadiul de animale de povară. Singura libertate care li se oferea era aceea de a munci. Un sistem utopic, un vânzător ambulant de vise, cu mecanisme economice compromise încă de când Karl Marx le-a înşirat pe foaie.

Totuşi condamnarea orală a comunismului nu este suficientă. Personal, ca cetăţean al României, nu sunt nici înduioşat şi nici terifiat de faptul că nazismul a persecutat evrei. Sunt însă îngrozit de faptul că nazismul a persecutat oameni, indiferent de apartenenţa lor religioasa. În momentul acesta, luând lucrurile astfel, putem observa în contrapondere un bilanţ năucitor al victimelor comunismului. Voi face acest lucru, extrăgând un întreg paragraf din cartea prezentată.

"La 6 noiembrie 1997....un volum de opt sute de pagini îşi face apariţia în librării: "Cartea neagră a comunismului". Această lucrare colectivă conţine sinteza globală a crimelor comise de comunism în lume. Ţară cu Ţară, cartea recenzează faptele, locurile, datele, numele călăilor, numărul victimelor. Această halucinantă coborâre în infern, începe în Rusia încă din 1917. Îl vedem pe LENIN poreclind Comisariatul pentru Justiţie "Comisariatul pentru exterminare socială", vedem bolşevicii gazându-i pe ţăranii rebeli, înfometând regiunea Volgăi (5 milioane de morţi), apoi Ucraina (5 până la 6 milioane de victime). În timp ce poporul rus se scufundă în noaptea gulagului, comunisml se răspândeşte: Europa, Africa, Asia. Marele Salt înainte a lui Mao înseamnă "cea mai mare foamete din istorie". În Cambogia, Pol Pot duce barbaria spre culmi. Bilanţul general al comunismului: 20 de milioane de morţi în URSS, 65 de milioane în China, 6,5 milioane în restul Asiei, 1 milion în Europa de Est, 1,7 milioane în Africa, 150 000 în America Latină...Totalul se apropie de o sută de milioane de morţi."

Mai pot exista dubii după aceste cifre? Mai pot exista semne de întrebare asupra ideii de comunism? Se mai poate pune vreodată problema testării unor regimuri totalitare? Mai este nevoie să îi tolerăm pe cei ce au lăudat comunismul? Toţi aceia ce au scris măcar un sigur rănd de laudă la adresa unui dictator, din proprie credinţă, se fac la fel de vinovaţi de crime precum dictatorii şi călăii înşişi. Ei sunt autorii Terorismului intelectual şi ei sunt cei care au permis ca o astfel de boală să se împământenească atatât de adânc în ideologiile unor generaţii.

II
Nici astăzi, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, nu au dispărut în totalitate cei care au crezut în el. De ce? Să mergem în trecut şi putem observa că nici măcar în momentele în care Soljeniţân a dezvăluit ororile gulagului, intelectuali de talia lui Sartre nu au avut puterea să recunoască faptul că au greşit. Dacă astfel stau lucrurile, cum este posibil să cerem oamenilor de rând, care consideră că în vremurile negre ale istoriei "s-au descurcat" şi spun asta cu nostalgie, să-şi renege propria raţiune sau propriile crezuri egoiste. Ineluctabilă această stare de spirit, atâta vreme cât omul simplu nu mai crede în forţa salvatoare a democraţiei, a capitalismului şi în forţa pieţelor libere de a aduce prosperitatea. Mai mult decât atât, prin libertatea democratică bătrânii noştri zăresc "libertinajul", o cu totul altă formă de democraţie, o formă de încălcare a regulilor de moralitate, conduită şi bun simţ. În pofida faptului că ucide şi distruge tot ce atinge, comunismul continuă încă să le ofere persoanelor cu "insuficienţă raţională" un vis prezentat sub diferite forme de social democraţie; un vis ambalat în diverse forme de asociere şi sub acoperirea opacă a organizaţiilor ce se autointitulează "de protecţie a...", a tot ceea ce nu poate fi sau nu trebuie protejat. Organizaţii ce au ca scop vise absurde, fără a avea rezultate demne de luat în seamă. Fără a avea strategii reale şi soluţii, aceste organizaţii ştiu doar să-şi scoată adepţii în stradă, să deranjeze prin obscenitate şi lipsă de bun simţ, să deranjeze prin însăşi lipsa lor de raţiune. Asemănările între aceste fundaţii, organizaţii şi doctrina lui Marx, sunt brutale prin elocvenţă. Ele promovează nu o democratizare ci o imbecilizare. Democraţie însemnă voinţa majorităţii şi nu a unui grup. Grupul are doar datoria democratică de a respecta regula majorităţii şi nu de a forţa prin represiuni, guvernele, să le ofere un drept refuzat de însăşi majoritatea oamenilor. În acel moment se cere nu un drept ci o excepţie de la democraţie. Statul, dominat de partide şi de nevoia de voturi, dă crez acestor adunături cu argumente infim verosimile şi ajung la aberaţia ca democraţia să fie creată pe baza unor legi majoritar coercitive. Acum, "elitele" au rolul lor de a fi tolerante ale prostiei şi de a elogia aceste "drumuri către normalitate", iar în cazul în care cineva sesizează inepţia, devine automat catalogat ca fiind antidemocratic, depăsit sau chiar comunist.
Trebuie să-şi aibă şi neomarxismul faţa lui umană, oricât de schingiuită ar fi.

În acest mod deloc subtil, ci chiar grosolan, într-o democraţie a majorităţii prostimea minoritară impune regulile. În acest mod, normalul se erijează spre intoleranţă şi este catalogat ca atare; intoleranţa devine o formă de manifestare condamnabilă; bunul simţ şi moralitatea se relativizează cu bună ştiinţă, ajungând să-şi opună însuşi înţelesul; toleranţa însoţeşte anormalitatea şi prostie devine "deschidere la minte"; iar în cele din urmă, democraţia devine treptat, greşit înţeleasă, simbol coercitiv impus majorităţii de către o minoritate "gălăgioasă", cu timp de proteste. Cu acest parcurs deloc lent, TERORISMUL INTELECTUAL acţionează, îşi face datoria, îi pune la zid pe nesupuşi, aducând elogii "minţilor deschise către viitor". Un viitot categoric incert, reprobabil şi susceptibil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu