Translate

16 nov. 2015

Despre terorismul intelectual


Pentru cei care l-au citit deja pe Jean Sevillia sau Pascal Bruckner nu va fi fost o problemă să înţeleagă molima de care suferă media şi o bună parte a intelectualilor. O molimă caracterizată de un pseudo-umanism lipsit de raţiune şi îmbălsămat cu multe rugăciuni, patetism şi îndoctrinare. Ne rugăm pentru atei, nu pentru că ar avea nevoie de rugăciune, ci pentru că vrem noi să ne simţim utili, să fim noi eroii, să fim noi cei care fac ceva. Aprindem lumânări pentru oameni care au murit arşi în incendii fără să vedem ridicolul, stăm blocaţi în tradiţii primitive şi refuzăm să ne folosim raţiunea, cum refuzăm constant să ne conştientizăm ipocrizia. 
Aud cadavrele vorbind şi nu sunt cele ale oamenilor ucişi nedrept în atentatele din Franţa sau Libia, în crimele zilnice din Siria sau Irak, nu sunt nici măcar cele ale oamenilor decedaţi în accidentul de la Colectiv. Sunt cadavre intelectuale. Acele pestilenţiale hoituri jurnalistice care se perindă pe la toate televiziunile româneşti sau străine şi nu fac decât să cânte în struna curentelor actuale. Ei sunt mainstream de prosfesie. Sunt feminişti la nevoie, adepţi ai multiculturalismului în orice situaţie, militanţi pentru drepturile animalelor de a fi egale cu omul, militanţi pentru drepturilor omului, însă nu si pentru protecţia lui, ecologisti sau adepţi ai dezvoltării industriale în funcţie de circumstanţă, militanţi pentru drepturile LGBT dacă ăsta e sezonul şi bocitoare profesioniste la orice tragedie. Sub această adaptabilitate fantastică ei continuă să se numească independenţi.
Toţi sunt politically correct, toţi sunt adepţi ai multiculturalismului şi al deschiderii, toţi achiesează la ideile stupide ale marilor lideri uitând despre sine că sunt intelectuali si nu oameni politici, toţi plâng zi si noapte cuprinşi fiind de o febră a unei atroce suferinţi doar de ei ştiută şi înţeleasă, asumată chiar încă de la facerea lumii. M-am întrebat adesea cum pot trăi cu astfel de suferinţă pe umeri, cum pot uita masiva crimă a lui Dumnezeu la potop sau crimele inchiziţiei, cum pot ei sa trăiasca cu atâta suferinţă?! 
Cei câţiva intelectuali oneşti rămaşi pe dinafară, cei cărora o mică doză de  "politically correct" le mai provoacă încă senzaţia firească de greaţă, cei care nu-şi reprimă medicamentos idiosincrasiile provocate de multiculturalism şi egalitarism deşănţat, acei ultimi utilizatori ai raţiunii sunt consideraţi inumani, pasibili de a fi condamnaţi precum Meursault(1)
Acum toţi avem "libertatea obligatorie" de a plânge cât mai zgomotos, de a ne rupe hainele de pe noi şi de a suferi pentru poporul Francez, pentru toată Franţa şi neapărat cu steagul franţei la profilul de facebook. Altfel suferinţa nu se vede, altfel e nedrept să suferi. Nu poţi suferi în tăcere, nu ai voie să judeci raţional, nu poţi să nu suferi. Orice e raţional a devenit inuman. Trebuie să suferi şi să o faci generalizat şi vizibil. Unii suferă chiar pentru întreaga Europă sau pentru cultura si deschiderea acesteia. În fine, important este ca spectrul suferinţei să fie cât mai larg iar strigatul cât mai puternic. Sub toată această generalizare a patetismului, vin nuanţele. Pentru că la cât de generalizat se suferă pentru Franţa şi poporul francez sau chiar pentru întreaga Europă, pe atât de îngust canalizată trebuie sa fie ura si revolta. Ar fi absurd şi absolut revoltător şi inadmisibil să te gândeşti doar că ai putea să urăşti lumea arabă sau măcar islamismul. Poate doar pentru o zi. Poate doar pe cel radical sau poate ca ţi-ai dori să urăşti modul în care Angela Merkel, această combinaţie între o Maica Tereza a zilelor noastre şi o Margaret Thatcher în zilele ei proaste, a reuşit să transforme o legislaţie fermă într-un amalgam de obligaţii, ameninţări, moralitate şi acte de binefacere.
Sublinez că toate acestea nu sunt depre o ură în adevăratul sens al cuvântului, ci doar despre a-ţi pune problema că ai putea să o faci, pentru că ar fi absurd să urăşti lumea arabă, atâta vreme cât Iranul este considerat una din cele mai frumoase ţări, cu cei mai calzi oameni, mult mai plăcuţi şi simpatici decât orice francez sau cum ai putea să urăşti islamul, când turcii ne sunt atât de aproape şi le mai şi suntem extrem de asemănători. Sau poate cineva se gândeşte să urască Belgia, deoarece unul din atentatori era belgian. Da, un Belgian, pentru că politically correct este să-i spui belgian si nu musulman, fără să ai dreptul să observi că acel individ nu s-a simţit belgian nici măcar pentru o zi din viaţa lui. Nici nu si-a dorit probabil, deoartece radicalismul islamic te face sa fii islamist, apoi luptător pentru islam, apoi arab de origine şi poate dacă mai rămâne timp şi chef, să fii puţin belgian, doar cât să nu dai de bănuit iar la final, obligatoriu este să fie cât mai inuman. Însă nu, e nedrept să spui asta, pentru că toată presa îl numeşte belgian. Putem deci să-i învinovăţim pe belgieni aşa cum îi plângem pe francezi? Nu! Doar suferinţa şi compasiunea sunt generalizate, obligatoriu generalizate, însă revolta trebuie să fie doar faţă de degetul care a apăsat trăgaciul kalashnikovului.
Să căutăm, deci, un deget de belgian. Un deget fără credinţă, fără motivaţie religioasă, un deget lipt de trăgaciul unui kalashnikov. În rest, să iubim şi sa suferim pentru întreaga omenire, chiar dacă merită sau nu, chiar dacă este potenţial criminală. Să o sărutăm pe obraz, să o îmbrăţişăm şi să nu o judecăm până nu explodăm cu dragostea noastră cu tot.


(1)Meurseault este personajul principal din romanul Străinul de Albert Camus. Personajul este un franco-algerian care ajunge să fie condamnat pentru simplul fapt de a nu fi plâns la înmormântarea mamei lui. Despre acest personaj, în ianuarie 1955, Camus a spus: 
„Eu am rezumat Străinul cu mult timp în urmă, printr-o remarcă pe care o admit ca extrem de paradoxală: În societatea noastră orice om care nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte. Am vrut doar să spun că eroul cărții mele este condamnat pentru că el nu joacă acest joc.” (David Carol, Albert Camus the Algerian: Colonialism, Terrorism, Justice pp.27)