Translate

22 aug. 2012

Prolifice lumi în paralele politice

Când eram mitel, tata încerca să mă convingă de faptul că nu este suficient să-ţi doreşti un lucru pentru a-l putea avea. Deşi desenele animate şi poveştile mamei încercau să-mi demonstreze contrariul, se pare că învăţătura tatălui a fost bună. Am mai crescut niţel şi am constatat că a-ţi dori ceea ce nu poţi avea, nu doar că este insuficient, ci adesea poate deveni şi motiv de frustrare. Când am înţeles aceste adevăruri, încercam să mă las purtat de vălul imaginaţiei doar atunci când aveam cărţile de basme în faţă şi să renunţ la a-mi crea lumi paralele de faţă cu toată lumea. La vremea aceea aveam vreo zece ani. 

Astăzi, un personaj ceva mai experimentat în ale vieţii... moravuri şi năravuri, vine să ne cheme în lumea sa, o lume în care ne spune că va curge lapte şi miere, o lume în care nu există nici plagiat şi nici constituţie, o lume în care "procurorul speciei umane în procesul interminabil cu divinitate" devine însuşi Crin Antonescu, o zeitate absolută, un titan politic ale cărui ditirambii au fost compuse de marele Voiculescu şi şleatca sa. Acest personaj de basm, a apărut ieri să ne argumenteze absenţa foii sale de demisie prin faptul că " în lumea reală Traian Băsescu a fost demis!". Nu este foarte grav în a-ţi justifica eşecul, însă astăzi dimineaţă am observat că în lumea mea preşedinte este tocmai Traian Băsescu. Constatarea mă face să cred că România ori a fost binecuvântată de zei şi i s-a oferit oportunitatea de a fi condusă de un personaj mitologic, în înfăţişarea lui Crin Antonescu, ori eu trăiesc într-o lume paralelă, cu un preşedinte care în fapt nu este, în timp ce eu văd că este. Este neccesar acum, fie ca noi, cei în a câror ţară vedem că preşedinte este Traian Băsescu, fie ca el, cel care nu trăieşte în lumea cu preşedintele existent Traian Băsescu, să mergem (meargă) de urgenţă la un consult psihiatric. Nu de alta, dar România a ajuns deja "de poveste" încă de pe vremea în care votau morţii. Nu cred că este necesar astăzi să mai creăm pe aceste meleaguri şi lumi paralele, noi dimensiuni şi alte divagaţii. 
În concluzie, lăsând la o parte caraghioşenia situaţiei reale, constat ca observator subiectiv, că nu toţi au avut parte de acel dram de învâţătură reală, care să le despartă imaginarul de real şi viceversa. Din păcate pentru noi, un preşedinte interimar ce a fost în funcţie până mai ieri, crede în prieteni imaginari, în lumi fantastice şi face "prolifice politice" din postura de paralel cu dânsele. Dacă tot nu avem gimnaste cu veleităţi la parelele, avem cu nemiluita politicieni cu predilecţie la paralelisme. Păcat că nu se introduce şi proba de "paralel cu politica" la olimpiadă. 
Ce să mai zic...ghinion pe noi şi ghionoi pe ei, căci aceasta e arma politicii româneşti!

26 iul. 2012

"Povestea târfelor mele triste" Gabriel Garcia Marquez (recenzie)


"M-am trezit în revărsatul zilei, fără să-mi amintesc unde mă aflu. Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuita ca un făt. Am avut senzaţia neclară că o simţeam sculându-se în beznă şi că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat. A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoşteam vicleşugurile seducţiei şi veşnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându-mă după preţ decât după farmecele lor, şi făcusem dragoste făra dragoste, pe jumătate îmbrăcaţi, de cele mai multe ori, şi întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui ca suntem buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea incredibilă de a contempla trupul unei femei adormite, făra îmboldirea dorinţei sau pudorii." Cu acest text ne întâmpină lucrarea în librării, pe coperta a patra a cărţii. O carte prea scurtă pentru a fi denumita roman şi prea lunga pentru a o numi povestire, însă, cu unele caracteristici apropiate de nuvelă. O carte ce mai are proprietatea, prin titlul său, de a-i respinge pe neaveniţii de lectură, şi de a-şi apropria în liniile sale, pe omul ce cunoaşte scriitura lui Marquez.
Nuvela Povestea târfelor mele triste ne trimite atent spre trăirea unui personaj, cu o experienţă de viaţă, de nu mai puţin de nouăzeci de ani. O considerabilă vârstă pentru a putea emite pretenţii la un absolut al cunoşterii, cunoaştere de experienţe tangibile şi intangibile, dar cu un caracter facil cognoscibil. Ceea ce desăvârşeşte însă această scriere nu este incomprehensibilitatea cunoaşterii, ci derizoriul iubirii raportat la necuviinţă şi intensitatea trăirii emotive raportată la pudoare.
Reperul la vulgaritate este într-o continuă aşteptare, fără însă a fi atins. Acesta este chiar secretul intensităţii trăirii, trasat în cele mai pretenţioase linii de Gabriel Garcia Marquez. O intensitate oferită din însăşi viciul lipsei sale. O dragoste oferită târziu, ca printr-o tragere la sorţi, a cărei bilet de participare se află în refuzul de a iubi la timpul potrivit. O necuviinţă a vieţii ce din exterior pare să ironizeze individul. Pare să-i ofere pe tavă un fruct a cărui atingere îi este nepermisă din propria-i cuviinţă. O interdicţie ce paradoxal nu generează nici milă, nici ură. Ea dă naştere unui uragan sufletesc ce luminează tabloul predominant nocturn al cărţii. Ea este cea care are menirea de a declanşa pulsaţia sufletească necesară, îndriduită de a ne lăsa la finalul cărţii alături de un optimism sever!