Progresiştii şi dihotomia- scurtă cugetare

Progresistul este acea specie de individ care în urma unor adunări de coloane în excel şi a unor profunde discuţii alături de colegii din birt, a ajuns să cuprindă întreaga cunoaştere a omenirii şi să o rezume prin fraza: "Dihotomia asta nu mai există, lumea s-a schimbat."
Pentru progresist totul este depăşit. Noul i se iveşte lui şi numai lui, de după cortina de fum a istoriei şi i se arată precum "Doamna din lumină" li s-a arătat celor trei copii de la Fatima. El vede progresul în firul de iarbă, el simte istoria în borşul de fasole şi vede viitorul în MAC-ul său care redă neobosit, doar uşor plictisit poate, un filmuleţ cu pisicile care se joacă, nu cu motocei, însă, ci cu o luminiţă laser.

Să nu amestecăm, cu voia dumneavoastră, desigur, progresistul cu progresul. 

Progresistul are a face cu progresul, cam câte are a face raţionalitatea cu raționalizarea, însă cea din urmă îi este mai apropiată progresistului, iar cea dintâi mai apropiată progresului.

În primul rând, progresistul îmbrăţişează relativismul general, însă nu cel din teoria fizică, ci cel din capul său. Din această cauză, el este duşmanul cel dintâi al dihotomiei. Pentru el nu există stânga şi dreapta, nici în politică şi nici în trafic. El se amesteca printre "centrişti" şi adesea se confundă cu ei, rămânând în sensul giratoriu până când un troll se gândeşte să îi arate iesirea, pentru ca mai apoi, din instinctul politic dobândit din naştere, să accelereze în direcţia opusă celei indicate. 

Mereu pregătit să se contrazică şi să-şi relativizeze propriile afirmaţii sub pretextul ca a fost greşit înţeles, el este dispus în orice moment să le dea dreptate lui Marx şi lui Hayek în aceeaşi frază, fără a vedea vreo contradicţie, că doar dihotomiile sunt depăşite. Ele aparţin lumii vechi, exploatatoare, pe când ei aparţin lumii noi, egalizatoare. Pentru ei adevărul este simţire, corectitudinea ţine loc de competenţă, iar competenţa într-un domeniu este pentru ei, cunoastere universală.
În haina lor neprihănită, progresiştii sunt vizionari şi văd limpede viitorul, trecutul fiindu-le duşman de moarte. Tot răul este în urmă, în lumea veche, în timp ce ei sunt profeţii care aduc lumina, adevărul şi speranţa. Se sperie de trecut pentru că le-ar putea arăta cât de palizi sunt, cât de vechi sunt, cât de lipsiţi de originalitate sunt, iar la ei, dincolo de relativismul general, pe al doilea loc stă originalitatea.
Să nu te miri când un progresit vine să-ţi spună ideile sale creţe, cum ar vedea el progresul omenirii daca am omorâ proştii, cât de roz ar fi lumea fără proprietate privată, cât de depăşite sunt conceptele politice de stânga şi dreapta, cât de complicat este spectrul politic şi cât de simplu ar putea el să fie, cât de bine ar putea el aplica "noul socialism", unul care nu a fost vreodată testat, la fel cum ar putea el aplica noul sistem de orânduire, unul nemaivăzut, nemaiîntâlnit şi nemaiauzit. Să nu-l deziluzionaţi spunându-i că Platon a reuşit să-i plagieze cu anticipaţie, că Marx le-a fost tată şi Hyman Minsky mumă, că Pâmântul a mai văzut şi transformat în nutrienţi de plante, milioane şi milioane de astfel de profeţi ai zilei de ieri. Să nu le spuneţi asta, deoarece tristeţea lor s-ar resimţi în scăderea avântului muncitoresc de mâine, iar asta ar face o lume mai tristă, mai monotonă şi mai lipsită de haz.
Progresistului să-i oferiţi doar un pahar de bere când vocea îi pare răgusită, să-l loviţi uşor pe spate în semn de prietenie şi să jucaţi rolul unui trol din când în când. Nu doar pentru propriul amuzament, ci şi pentru a-l ajuta să iasă din cercul ideilor adânci pe care le perpetuează şi etalează drept Magna Carta Libertatum în coperţi, dar în notele lui Marx.