Tunelul; Despre eroi şi morminte; Abaddon exterminatorul

Am terminat de citit primele două romane din trilogia lui Ernesto Sabato, însă digestia mea intelectuală, lentă şi afurisită, mă forţează să o las să lucreze până la ultimul roman.

În acest răstimp mi-am făcut, forţat de un gând sau poate de un demon pe care nu îl înţeleg, curaj să vă provoc curiozitatea asupra acestor capodopere.

Nu am să vă obosesc cu multe detalii şi nici cu ample analize, cu detalii şi interpretări, cu analogii obositoare. Acestea i le las celui din urmă înger, îngerului exterminator, i le las lui Abaddon spre a le sfărâma cu aripile sau spre a le aşeza, spre a le sedimenta şi pentru a risipi ceaţa cu aripile sale filosofice sau poate doar pentru a arunca totul în mlaştina lipicioasă, mirositoare, întunecată şi plină de crabi care te pot trage în adâncuri spre a te devora înainte de a-ţi aduce liniştea.  

Când termini un roman de o asemenea complexitate şi nu ai experienţa unor astfel de lecturi, poţi să fii sigur că nu ai înţeles nimic. Dacă te-a dezgustat, eşti fragil. Dacă te-a făcut să crezi că este despre Alejandra sau Martin, esti adolescent. Dacă te-a făcut să te gândeşti la o istorie romanţată, esti naiv. Daca te-a făcut să te îndrăgosteşti de parcurile din Buenos Aires şi de ţinuturile Patagoniei, eşti romantic.

Ernesto Sabato

În schimb, dacă te-a întristat, te-a făcut să zâmbești, te-a obosit, te-a enervat, te-a făcut să renunţi şi să citeşti istoria Argentinei şi să încerci să înţelegi visul lui Bolivar, dacă ai trăit nedreptatea şi descurajarea împreună cu generalul Juan Lavalle, dacă te-a făcut să înţelegi că istoria este făcută din fiinţe, iar un singur om poate trăi în singurătatea sa o întreagă istorie, dacă ai înţeles că noţiunea de istorie dezumanizează exact aceste fiinţe, dacă te-a bulversat şi ai fost nevoit să reiei capitole întregi, cel mai probabil că ai citit trilogia lui Ernesto Sabato cu acelaşi pragmatism chinuitor precum autorul acestor rânduri.

Tunelul, primul roman al trilogiei, ţine locul unui preludiu. Este cea mai digerabilă lucrare a seriei şi nu-ţi dezvăluie aproape nimic din chinul ce urmează. Nimic mai mult decât tipologia lucrării, modelul de tunel, însă un tunel labirintic în care prezentul, istoria, personajele, realitatea şi filosofia personajelor, filosofia autorului şi angoasele sale constituie braţe ale unui labirint de tuneluri cu pereţi aparent duri, însă din care auzi si poate uneori chiar ai senzaţia că poţi să vezi frânturi din tunelurile conexe.

De la animal la om, de la natură statică la sentimente şi simţiri, de la nevoi atavice la visuri de grandoare spulberate în câteva clipe de o luciditate feroce, de la subiecte mărunte la probleme complexe şi nu în ultimul rând, de la viaţa omului până la istorie sunt trasee pe care Ernesto Sabato le explorează alternativ, precum un arhitect de idei, precum un căutător obsedat de aur din întinsurile Patagoniei, precum un geniu obsedat de un adevăr al unei probleme neprezentate, cunoscută de toţi, însă imposibil de definit în puţinătatea adunării de cuvinte, este modul cel mai simplu şi dezinteresat, singurul posibil pentru mine, pentru a descrie Despre eroi si morminte. 

Un roman pe care nu îl citeşti pentru a căuta răspunsuri, un roman al căror personaje provin dintr-o muncă fantastică, din truda unui intelectual fin, chinuit de incertitudini şi agitat de tumultul vremii în care a trăit. Despre eroi si morminte este un roman care te schimbă, care nu poate fi uitat, fie ca l-ai înţeles, fie că nu. Este acel gen de capodoperă care vrea să revină constant, când încerci să te eliberezi în singurătate, acel gen de gând care te cucereşte asemeni unui fior rece şi care vine cu intenţia de a-şi revendica locul în neuitare şi sfârşeşte prin a te copleşi, a te deturna şi prin a te abandona de fiecare dată diferit. Este un roman în umbra căruia devii asemeni unui fragment de plastilină în mâna unui copil neîndemânatic.