tag:blogger.com,1999:blog-7233941988763592312024-03-05T15:07:49.552+02:00d'ale lui Radu"Freedom is the right to choose, the right to create for oneself the alternative of choice. Without the possibility of choice, and the exercise of creation, a man is not a man, but a member, an instrument, a thing." (Thomas Jefferson)Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.comBlogger24125tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-35413210608632508572020-05-13T13:43:00.003+03:002020-07-31T10:47:43.033+03:00Despre opiniile sociologilor, atât de îndrăgite în presa românească<div dir="auto">
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: "segoe ui historic" , "segoe ui" , "helvetica" , "arial" , sans-serif;"><span style="font-size: 15px; white-space: pre-wrap;">Pentru că în perioada asta vorbim des de comportamentele maselor, ale grupurilor, sociologii şi-au luat hainele de sărbătoare, şi-au pus pălăriile cele noi şi au găsit prin sertarul unui birou prăfuit, o pipă mucegăită în care au pus un tutun prost, expirat de pe vremea când opiniile interpretative şi critice nu erau sfărmate de pozitivismul metodologic.</span></span><br />
<span style="font-family: "segoe ui historic" , "segoe ui" , "helvetica" , "arial" , sans-serif;"><span style="font-size: 15px; white-space: pre-wrap;">
Îmbrăcaţi aşa de sărbatoare, au adunat marea de intelectuali din jurnalismul românesc în jur şi au început să le povestească verzi şi uscate. Au început să le spună ce cred ei despre conspiraţii şi conspiraţionişti, uitând că ei înşişi extind ipoteze individuale peste eşantioane colective, fără vreo bază ştiinţifică, au argumentat pedant importanţa binelui social, făcând o distorsiune prin care să-l facă pe jurnalist să creadă că binele social este în cele din urmă un bine individual fără excepţie, uitând că toţi îl au pe Marx ca tată şi blestemând în gând metodolgia pozitivistă a lui Fay, mult prea raţională si abstractă pentru scrumul din pipele lor.</span></span><br />
<span style="font-family: "segoe ui historic" , "segoe ui" , "helvetica" , "arial" , sans-serif;"><span style="font-size: 15px; white-space: pre-wrap;">
Aşa din una în alta şi-au spus povestea, şi-au expus gândurile si durerile, au dat poveţe, au explicat câte în lună şi stele, făcând punţi din vreascuri între Cataramă şi Vântu, care cumva erau asemănători la un nivel cu extrema dreaptă de prin Germania, care la rândul ei s-a raliat cu sora de stânga pentru a săpa la fundaţia luptei cu pandemia, fundaţie care constă strict în obedienţă oarbă şi plecăciuni în faţa proprietarului de jug, nu în ştiinţă şi educaţie, că de asta Marx le-a fost tată, iar apoi mai fac o piruetă de argumente străvezii pentru a mai lega trei nuiele si a mai face o punte între toate tipurile de conspiraţii şi conspiraţionişti, fără a da vreun semn precis despre ce concluzie vor să tragă.</span></span><br />
<span style="font-family: "segoe ui historic" , "segoe ui" , "helvetica" , "arial" , sans-serif;"><span style="font-size: 15px; white-space: pre-wrap;">
Fără excepţie, jurnalistii încep să îi aplaude prin fumul dens de tutun prost emanat fie din creiere, fie din pipă, că din lipsa oxigenului nimeni nu mai ştie, iar apoi rotind asa cuvinte, făcând cerculeţe de fum şi idei, tot adaugă fiecărui individ un alt individ care îi seamănă şi acestora alţii care le seamănă, fie si pentru că au zece degete la mâini, iar lor le adaugă alţii şi alţii, tot aşa până când în pestriţa unitate de conspiraţionişti şi-au facut loc toţi criticii lumii, dar în special cei ai regimului de la Beijing, însă în treacăt, atât cât să nu lase spaţiu de raţiune între ideile dense, asociază şi conspiraţia cu Rusia şi Moscova cu Putin şi pe Putin cu KGB, de teamă să nu le scape vreun detaliu nepomenit.</span></span><br />
<span style="font-family: "segoe ui historic" , "segoe ui" , "helvetica" , "arial" , sans-serif;"><span style="font-size: 15px; white-space: pre-wrap;">
Iar aşa, din vorba lor dulce, Cataramă devine una cu Putin, iar Putin una cu Vântu, iar ei toţi devin una cu extrema dreaptă şi extrema stângă, iar extremele devin una cu conspiraţiile, iar conspiraţiile cu conspiraţioniştii, iar criticii Chinei subtil devin un organ conspiraţionist, una şi ei cu toată melasa asta vândută ca delicatese intelectuală unor jurnalişti însetaţi de dulce şi de înţelepciune, care la rândul lor, negustori fiind, o vând pe post de trufe unui public educat, sau prost educat, sau doar prost, pentru a nu rămâne nici păgubiţi, nici abominabili.
</span></span><br />
<div style="font-family: "segoe ui historic", "segoe ui", helvetica, arial, sans-serif; font-size: 15px; white-space: pre-wrap;">
<br /></div>
</div>
</div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-27428783596756408632019-04-24T13:13:00.002+03:002019-04-24T13:26:31.572+03:00Progresiştii şi dihotomia- scurtă cugetareProgresistul este acea specie de individ care în urma unor adunări de coloane în excel şi a unor profunde discuţii alături de colegii din birt, a ajuns să cuprindă întreaga cunoaştere a omenirii şi să o rezume prin fraza: "Dihotomia asta nu mai există, lumea s-a schimbat."<br />
Pentru progresist totul este depăşit. Noul i se iveşte lui şi numai lui, de după cortina de fum a istoriei şi i se arată precum "Doamna din lumină" li s-a arătat celor trei copii de la Fatima. El vede progresul în firul de iarbă, el simte istoria în borşul de fasole şi vede viitorul în MAC-ul său care redă neobosit, doar uşor plictisit poate, un filmuleţ cu pisicile care se joacă, nu cu motocei, însă, ci cu o luminiţă laser.<br />
<div>
Să nu amestecăm, cu voia dumneavoastră, desigur, <i>progresistul cu progresul</i>. </div>
<div>
<b>Progresistul</b> are a face cu <b>progresul</b>, cam câte are a face <b>raţionalitatea</b> cu <b>raționalizarea</b>, <i>însă cea din urmă îi este mai apropiată progresistului</i>, iar <i>cea dintâi mai apropiată progresului.</i></div>
<div>
În primul rând, progresistul îmbrăţişează relativismul general, însă nu cel din teoria fizică, ci cel din capul său. Din această cauză, el este duşmanul cel dintâi al dihotomiei. Pentru el nu există <b>stânga şi dreapta</b>, nici în politică şi nici în trafic. El se amesteca printre "centrişti" şi adesea se confundă cu ei, rămânând în sensul giratoriu până când un troll se gândeşte să îi arate iesirea, pentru ca mai apoi, din instinctul politic dobândit din naştere, să accelereze în direcţia opusă celei indicate. </div>
<div>
Mereu pregătit să se contrazică şi să-şi relativizeze propriile afirmaţii sub pretextul ca a fost greşit înţeles, el este dispus în orice moment să le dea dreptate lui <b>Marx</b> şi lui <b>Hayek</b> în aceeaşi frază, fără a vedea vreo contradicţie, că doar dihotomiile sunt depăşite. Ele aparţin lumii vechi, exploatatoare, pe când ei aparţin lumii noi, egalizatoare. Pentru ei adevărul este simţire, corectitudinea ţine loc de competenţă, iar competenţa într-un domeniu este pentru ei, cunoastere universală. <br />
În haina lor neprihănită, progresiştii sunt vizionari şi văd limpede viitorul, trecutul fiindu-le duşman de moarte. Tot răul este în urmă, în lumea veche, în timp ce ei sunt profeţii care aduc lumina, adevărul şi speranţa. Se sperie de trecut pentru că le-ar putea arăta cât de palizi sunt, cât de vechi sunt, cât de lipsiţi de originalitate sunt, iar la ei, dincolo de relativismul general, pe al doilea loc stă originalitatea.<br />
Să nu te miri când un progresit vine să-ţi spună ideile sale creţe, <i>cum ar vedea el progresul omenirii daca am omorâ proştii, cât de roz ar fi lumea fără proprietate privată, cât de depăşite sunt conceptele politice de stânga şi dreapta, cât de complicat este spectrul politic şi cât de simplu ar putea el să fie, cât de bine ar putea el aplica "noul socialism", unul care nu a fost vreodată testat, la fel cum ar putea el aplica noul sistem de orânduire, unul nemaivăzut, nemaiîntâlnit şi nemaiauzit. </i>Să nu-l deziluzionaţi spunându-i că <b>Platon</b> a reuşit să-i plagieze cu anticipaţie, că <b>Marx</b> le-a fost tată şi <b>Hyman Minsky</b> mumă, că Pâmântul a mai văzut şi transformat în nutrienţi de plante, milioane şi milioane de astfel de profeţi ai zilei de ieri. Să nu le spuneţi asta, deoarece tristeţea lor s-ar resimţi în scăderea avântului muncitoresc de mâine, iar asta ar face o lume mai tristă, mai monotonă şi mai lipsită de haz.<br />
<i>Progresistului să-i oferiţi doar un pahar de bere când vocea îi pare răgusită, să-l loviţi uşor pe spate în semn de prietenie şi să jucaţi rolul unui trol din când în când. Nu doar pentru propriul amuzament, ci şi pentru a-l ajuta să iasă din cercul ideilor adânci pe care le perpetuează şi etalează drept <b>Magna Carta Libertatum</b> în coperţi, dar în notele lui <b>Marx.</b></i></div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-80673523341656264602019-04-12T20:05:00.001+03:002019-04-12T22:06:58.939+03:00Tunelul; Despre eroi şi morminte; Abaddon exterminatorul<div style="text-align: justify;">
Am terminat de citit primele două romane din trilogia lui <b>Ernesto Sabato, </b>însă digestia mea intelectuală, lentă şi afurisită, mă forţează să o las să lucreze până la ultimul roman.</div>
<div style="text-align: justify;">
În acest răstimp mi-am făcut, forţat de un gând sau poate de un demon pe care nu îl înţeleg, curaj să vă provoc curiozitatea asupra acestor capodopere.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Nu am să vă obosesc cu multe detalii şi nici cu ample analize, cu detalii şi interpretări, cu analogii obositoare. Acestea i le las celui din urmă înger, îngerului exterminator, i le las lui <i>Abaddon spre a le sfărâma cu aripile sau spre a le aşeza, spre a le sedimenta şi pentru a risipi ceaţa cu aripile sale filosofice sau poate doar pentru a arunca totul în mlaştina lipicioasă, mirositoare, întunecată şi plină de crabi care te pot trage în adâncuri spre a te devora înainte de a-ţi aduce liniştea. </i> </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Când termini un roman de o asemenea complexitate şi nu ai experienţa unor astfel de lecturi, poţi să fii sigur că nu ai înţeles nimic. <i>Dacă te-a dezgustat, eşti fragil</i>. <i>Dacă te-a făcut să crezi că este despre</i> <i>Alejandra sau Martin, esti adolescent</i>. <i>Dacă te-a făcut să te gândeşti la o istorie romanţată, esti naiv.</i> <i>Daca te-a făcut să te îndrăgosteşti de parcurile din Buenos Aires şi de ţinuturile Patagoniei, eşti romantic.</i><br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjGn8-BVGd46uRewOyeQIm-EaT3Pc-NwEu5n1WXiuf1H9zAkWX4GT6PEEz6PMs0mJjgXgDP95zdniTekqpWEvv4UAU86sfemWHhUwVkBiNZrieXORFFORMJSn7UAMoppR9afj4UKaav1Xn0/s1600/ernesto_sabato.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" data-original-height="500" data-original-width="623" height="256" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjGn8-BVGd46uRewOyeQIm-EaT3Pc-NwEu5n1WXiuf1H9zAkWX4GT6PEEz6PMs0mJjgXgDP95zdniTekqpWEvv4UAU86sfemWHhUwVkBiNZrieXORFFORMJSn7UAMoppR9afj4UKaav1Xn0/s320/ernesto_sabato.jpg" width="320" /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<b>Ernesto Sabato</b></div>
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>În schimb, dacă te-a întristat</i>, <i>te-a făcut să zâmbești, te-a obosit, te-a enervat, te-a făcut să renunţi şi să citeşti istoria Argentinei şi să încerci să înţelegi visul lui <b>Bolivar</b>, dacă ai trăit nedreptatea şi descurajarea împreună cu generalul <b>Juan Lavalle</b>, dacă te-a făcut să înţelegi că istoria este făcută din fiinţe, iar un singur om poate trăi în singurătatea sa o întreagă istorie, dacă ai înţeles că noţiunea de istorie dezumanizează exact aceste fiinţe, dacă te-a bulversat şi ai fost nevoit să reiei capitole întregi, cel mai probabil că ai citit trilogia lui <b>Ernesto Sabato</b> cu acelaşi pragmatism chinuitor precum autorul acestor rânduri.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<b style="font-style: italic;">Tunelul, </b>primul roman al trilogiei, ţine locul unui preludiu. Este cea mai digerabilă lucrare a seriei şi nu-ţi dezvăluie aproape nimic din chinul ce urmează. Nimic mai mult decât tipologia lucrării, modelul de tunel, însă un tunel labirintic în care prezentul, istoria, personajele, realitatea şi filosofia personajelor, filosofia autorului şi angoasele sale constituie braţe ale unui labirint de tuneluri cu pereţi aparent duri, însă din care auzi si poate uneori chiar ai senzaţia că poţi să vezi frânturi din tunelurile conexe.<br />
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>De la animal la om, de la natură statică la sentimente şi simţiri, de la nevoi atavice la visuri de grandoare spulberate în câteva clipe de o luciditate feroce, de la subiecte mărunte la probleme complexe şi nu în ultimul rând, de la viaţa omului până la istorie sunt trasee pe care <b>Ernesto Sabato</b> le explorează alternativ, precum un arhitect de idei, precum un căutător obsedat de aur din întinsurile Patagoniei, precum un geniu obsedat de un adevăr al unei probleme neprezentate, cunoscută de toţi, însă imposibil de definit în puţinătatea adunării de cuvinte, </i>este modul cel mai simplu şi dezinteresat, singurul posibil pentru mine, pentru a descrie <b>Despre eroi si morminte</b><i>. </i><br />
<br />
Un roman pe care nu îl citeşti pentru a căuta răspunsuri, un roman al căror personaje provin dintr-o muncă fantastică, din truda unui intelectual fin, chinuit de incertitudini şi agitat de tumultul vremii în care a trăit. <b>Despre eroi si morminte</b> este un roman care te schimbă, care nu poate fi uitat, fie ca l-ai înţeles, fie că nu. Este acel gen de capodoperă care vrea să revină constant, când încerci să te eliberezi în singurătate, acel gen de gând care te cucereşte asemeni unui fior rece şi care vine cu intenţia de a-şi revendica locul în neuitare şi sfârşeşte prin a te copleşi, a te deturna şi prin a te abandona de fiecare dată diferit. Este un roman în umbra căruia devii asemeni unui fragment de plastilină în mâna unui copil neîndemânatic.</div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-46178292308325408462019-03-10T19:23:00.003+02:002019-03-10T20:01:40.751+02:00Despre oameni, idei şi utopii<br /><b>Doamnei Oana-Maria Bogdan,</b> <div>
<br />Ţinând cont că sunt un membru PLUS şi am observat că în aceste zile, după ce afirmaţiile dumneavoastră halucinante au ieşit de undeva din tenebroasele catacombe ale internetului, după ce în prealabil au evadat, cu sau fără voia raţiunii, din filozofia complexă a noului om politic, aşteptam, la fel ca mulţi alţii, cel puţin nişte scuze sincere şi un răspuns în care să nu vă ridiculizaţi nici publicul şi nici membrii de partid care se pot mişca mai bine decât dumneavoastră în spaţiul ideilor sociale şi politice.<br /><i>Drept urmare, în nume personal, vă cer şi încă aştept, fie scuzele dumneavoastră, fie demisia din funcţiile de conducere ale partidului, fie ambele.</i><br />Menţionez din capul locului că nimeni (sănătos la cap) <i>NU vă atacă ideile pe criterii de sex, religie sau etnie</i>, aşa cum, în mod surprinzător, aveţi tendinţa să subliniaţi*.<br /><b><br /></b></div>
<div>
<b>Motivaţie:</b></div>
<div>
<b><br /></b>Exprimând o astfel de idologie daţi dovadă de o crasă lipsă de logică şi cultură, iar asta aduce serioase deservicii nu doar partidului, ci unei întregi generaţii de tineri dispuşi să ajute la schimbarea în bine a României.<br /> Pentru a vă fi clarificate o parte din aspectele care au dus la reacţia mea, vă răspund punctual la ceea ce dumneavoastră numiţi <i>„clarificare”</i>, adică vă răspund la interviul dumneavoastră din VICE şi la cel de pe pagina PLUS, răspunsuri în care vă încăpăţânaţi să "explicaţi inexplicabilul".<br /><i>Încercarea dumneavoastră de argumentare nu lămureşte nimic, ci agravează supoziţia că nu stăpâniţi subiectul asupra căruia emiteţi opinii, din următoarele motive:</i></div>
<div>
<br /><b>a)</b> Îi acuzaţi pe cei care vă critică nefericitele postări ca făcând <b>"bullying online"</b> cu dumneavoastră, ceea ce este eminamente fals, deoarece, pe lângă noţiuni precum <b>"proprietatea privată"</b>, dovediţi că nu ştiţi nici ce înseamnă bullying.<br /><i>"Bullying-ul este definit ca fiind un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire. <b>Bullying-ul nu presupune existența unui conflict bazat pe o problemă reală</b>, ci pe dorința unor persoane de a-și câștiga puterea și autoritatea, punându-i pe alții într-o lumină proastă."</i> Deci, după cum este subliniat, asta preupune că nu ar exista o problemă, însă declaraţiile dumneavoastră şi ideologia dumneavoastră sunt o FOARTE MARE PROBLEMĂ, una cât se poate de reală pentru toţi cei care sperau că noua clasă politică este mult mai bună decât cea veche.<br /> Dumneavoastră trebuie să înţelegeţi că stângăciile acestea nu se răsfrâng doar asupra partidului PLUS, a membrilor PLUS şi a alianţei USR PLUS, ci şi asupra întregului val de oameni noi intraţi în politică, fapt pe care păreţi să-l ignoraţi complet, privind orice replică din perspectva sexului pe care îl aveţi. Vă recomand să lăsaţi deoparte frustrarea de gen, care nu-şi are locul în discuţiile politice şi cu atât mai puţin în cele ideologice şi să vă ocupaţi de problema generată, într-un mod corespunzător. <i>Vă garantez</i> că sunt oameni în această ţară care pot înţelege atât filosofia, de la Platon la Hegel, cât şi filosofia de la Hegel până la dumneavoastră. Trebuie doar să ne explicaţi raţiunea din spatele năucitoarelor dumneavoastră idei.</div>
<div>
<br /><b>b)</b> Analogia cu obsesia românilor pentru proprietate ne spune că insistaţi în aroganţă şi negare. Preferaţi să acuzaţi românii, adică electoratul şi chiar membrii de partid, de o sensibilitate (să nu spuneţi prostie) în timp ce afirmaţia dumneavoastră despre lipsa proprietăţii private ar trebui să rămână validă. Ca ideal spun, desigur, însă ar trebui ca acest idel să funcţioneze măcar la nivel de raţiune sau să fie construit pe un fundament, pe o bază, fie ea şi utopică. Sunteţi om politic, deci este normal să aşteptăm explicaţii.<br />După cum bine observaţi, <i>eu nu vorbesc deloc despre deposedare brutală, ci de lipsa proprietăţii private ca ideal, aşa cum apare el în contextul în care dumneavoastră aţi făcut comentariul.</i> Nu vă acuz nici măcar de marxism, aşa cum insistaţi să spuneţi, ci de o lipsă gravă de înţelegere a mecanismelor sociale şi de un idealism caracteristic mai degraba adolescenţilor decât oamenilor politici. Proprietatea privată este motorul evoluţiei, aşa cum oxigenul este sufletul arderii şi resursa de bază a vieţii. Da, problema dreptului de proprietate a născut probabil cea mai mare parte din conflictele lumii, la fel cum existenţa oxigenului poate fi responsabilă de toate incendiile şi morţile naturale, de îmbătrânire. Simplu spus: <i>Să visezi la dispariția proprietății private, mânat de gândul că asta aduce pacea universală, este la fel de inept ca atunci când ți-ai dori dispariția oxigenului, cu gândul că asta ar aduce viața veșnică!</i></div>
<div>
<i><br /></i><b>c)</b> În filosofia politică, ceea ce dumneavoastră numiţi "<i>patrimoniul material și imaterial al comunităților umane</i>", se defineşte ca <b>bunuri</b>, <b>resurse</b> şi <b>cunoaştere</b>, iar <i>cunoaşterea</i> (patrimoniu imaterial) se împarte conform lui <b>Michael Polanyi</b> în "<b>colective knoledge</b>" (transmisibil prin intermediul informaţiei) şi "<b>personal knowledge</b>" (netransmisibil, eminamente personal, generator şi motor al particularităţii de cunoaştere). Nu poţi transmite, spre exemplu, faptul de a fi parizian. <i>Atâta vreme cât avem personal knowledge şi este netransmisibil, proprietatea nu poate fi decât privată din raţiuni de individualitate, orice intervenţie asupra unui idel comun fiind imposibilă.</i> Nu ne mână aceleaşi năzuinţe, nu avem aceleaşi scopuri şi nu ne bucură aceleaşi lucruri! <i>Dacă ceva nu vă este clar, vă rog şi chiar vă recomand să citiţi Personal Knowledge a lui Michael Polanyi.</i></div>
<div>
<i><br /></i><b> d)</b> Spuneţi că sunteţi aptreprenor şi că nu puteţi fi comunistă sau marxistă. Ţin să vă aduc la cunoştinţă o serie de antreprenori, moşieri, oameni avuţi în general, reprezentanţi ai socialismului utopic, marxismului şi comunismului: <b>Thomas More</b> (pe la 1400-1500); <b>Contele de Saint-Simon</b>; <b>Charles Fourier</b>; <b>Robert Owen</b>; <b>Karl Marx</b>; <b>Engels</b>; <b>Petru Groza</b>; <b>Gheorghe Maurer</b>; <b>Lucreţiu</b> <b>Pătrăşcanu</b> (ultimii trei foarte bogaţi şi "întreprinzători") plus mulţi alţii. </div>
<div>
Deci, în loteria argumentelor haotice pe care o practicaţi, se pare că nici aceasta nu satisface criteriul rezonabil al irefutabilităţii.</div>
<div>
<br /><b>e)</b> <i>Argumentul 5 la dumneavoastră</i>* este o chestiune new-age, o inepţie datorată proastei înţelegeri a politicii economice. Urmează să va luaţi de braţ cu Alexandra Ocasio Cortez, însă nici măcar ea nu cred că visează la desfiinţarea proprietăţi private şi se prea poate să vă ocolească. Măcar pe ea nu o puteţi acuza de sexism. La AOC ar fi totuşi de remarcat că ştie ce este acela un argument şi când răspunde nu îi ia de proşti pe cititori/ascultători, ceea ce, cu regret observ, că încercaţi dumneavoastră în toate replicile.<br />Totuşi, pentru a nu fi acuzat de aceeaşi meteahnă, am să vă explic de ce nu este valid acest argument, ba chiar el susţine proprietatea.<br /><i>Prezenţa resurselor limitate şi a nevoilor nelimitate</i> (realitate la care apelaţi în acest argument pentru a da naştere unui silogism) necesită o distribuire a resurselor în baza unui criteriu care a evoluat de-a lungul timpului de la <b>puterea brută</b> (împărţirea resurselor şi a bunurilor prin conflict, violenţă) la <b>negocieri</b> şi la <b>împărţirea pe criterii pecuniare şi de performanţă</b>. <br />Ultimele două sunt cele care le avem şi astăzi, în timp ce<b> prima stuaţie</b> o regăsim pe ici, pe colo, unde interesele sunt foarte mari sau unde educaţia lipseşte. Totuşi,<i> proprietatea privată a fost, este şi o să fie o "<b>roată motrice</b>"</i> a societăţii (sperăm că una mai de soi, decât alte roţi motrice) <i>prin dorinţa individului de a-şi materializa şi valorifica energia, forţa şi inteligenţa</i>. <i>Omul</i>, cum vă spuneam mai sus, <i>se individualizează prin acel personal knowledge, iar asta, indiferent de stadiul de înţelegere, va duce sub un mod sau altul la <b>dorinţa de a</b> <b>deţine şi utiliza bunuri, resurse, informaţii</b>.</i> Fără o proprietate privată asupra bunurilor, resurselor şi informaţiilor, ele ar putea fi utilizate doar haotic, fiecare încercând prin orice mod să dispună de o cât mai largă satisfacere a nevoilor proprii. <br /><b>O a doua situaţia posibilă</b> ar fi ca proprietatea să se afle sub o entitate superioară individului, o entitate abstractă precum statul sau corporaţiile. În ambele situaţii, bunul necesită repartizare, adică o <i>teorie eficientă a repartiţiei</i> (abia aici puteţi găsi la <b>Karl Marx</b> ceva care se poate să vă placă). <i><b>Pentru o teorie a repartiţiei trebuie utilizat un criteriu de distribuire</b></i>. <i>Capitalismul, deşi imprefect, a dezvoltat cel mai bun sistem din punctul meu de vedere, adică cel al randamentului, al meritului.</i> <i><b>Marxismul însă, a opus acestui sistem, unul bazat pe nevoi.</b></i> Cum nu se putea raporta direct la piaţă pentru a stabili preţuri reale şi nu putea nici cuantifica nevoile, marxismul a dat naştere unor interpretări şi curente care pornesc de la cel leninist, troţkist până la utopiile legate de „a treia cale” şi la fanteziile hipiote şi new-age de astăzi. Astfel, <i><b>cu cele mai bune intenţii</b></i> (la fel ca dumneavoastră), <b><i>marxismul a dat nastere tuturor ideologiilor care se agaţă de un alt mod de distribuţie decât cel al randamentului, al valorii adăugate, căutând hibe fireşti în repartiţia capitalistă</i></b> (hibe legate de sex, statut, religie etc). Cam toate „ismele” îndrăgite de dumneavoastră, inclusiv feminismul, sunt curente neomarxiste (feminismul liberal de tip <b>Sandberg</b> pare să fi murit înainte să se nască, ceea ce era absolut firesc, din cauza incompatibilităţii sale cu lumea capitalistă), iar asta o puteţi aprofunda citind <b>Leszec Kolakowsky</b>, „<i>Principalele curente ale marxismului</i>” sau răsfoind articolele despre feminism din <b>VICE, </b>publicaţie care pare sa vă fie prietenă. </div>
<div>
Deci vă recomand să nu mai respingeţi cu atâta efervescenţă eticheta de neomarxistă de care nu o sa mai puteţi scăpa pentru mult timp de acum înainte. Ba chiar nu este atât de gravă pe cât pare, deoarece ecologismul şi dezvoltarea durabilă sunt feţe edulcolate şi pe alocuri bune ale neomarxismului.<br /><i><b>Concluzionând aces punct</b></i>, după cum observaţi, <b>primul caz</b> (lipsa totală a dreptului de proprietate) naşte violenţă, <b>al doilea</b> (proprietatea în mâna unei entităţi abstracte) naşte abuz, dictatură şi incompetenţă, în timp ce proprietatea, aşa cum este astăzi, oferă o distribuire relativ echitabilă, imperfectă, desigur, a resurselor.</div>
<div>
<br /><b>f) </b> <i><b>Exemplul utilizării Uber şi Airbnb</b></i> nici nu are sens să-l mai dezbatem intens, deoarece el include o întreagă serie de proprietăţi private a căror uz este cedat temporar, printr-un intermediar, contra unei taxe, către o altă persoană. Deci indiferent cum tratăm această problemă, ea nu impune şi nici nu duce la o renunţare la proprietate. Dreptul de uzufruct este în sine o componentă a proprietăţii în accepţiune extinsă.<br />Dacă vă referiţi la faptul că UBER nu deţine nici maşini, nici hărţi, nici sistem de plată, deoarece toate aparţin altor corporaţii, exemplul intră sub incidenţa dreptului de uzufruct, drept care poate fi acordat liber sau cel mai des în baza unui contract.</div>
<div>
<br /><b>g) </b>Supoziţia dumneavoastră de la punctul 6 - “<i>Ceea ce ne va duce înainte ca societate este încrederea în bunul public (material și imaterial) și nicidecum acumularea individuală de obiecte și pământuri</i>” este o banală <i><b>abordare de tip budist</b></i>, prin care fericirea se obţine prin lipsa dorinţelor individuale, inclusiv lipsa dorinţei de a deţine bunuri materiale. Ţin să vă aduc totuşi în atenţie că lumea civilizată şi evoluţia vin din Europa, din lumea protestantă, mai precis, cum o explica şi Max Weber şi nu din meditaţii transcedentale sau din spiritualitate. Este mare lucru să înţelegem ce este bine pentru noi şi ce ar fi bine pentru omenire, mai ales când avem pretenţii de politician. </div>
<div>
<br /></div>
<div>
<br /><b>NOTĂ:</b></div>
<div>
<br /></div>
<div>
*Textul a fost scris în urma reacţiilor de susţinere ale doamnei faţă de afirmaţiile iniţiale.<br />Afirmaţiile domnei au fost:<br />1. "Aș desființa agricultura și nu aș domestici animalele. Cred că am fi oameni mult mai buni dacă, în calitate de descendenți ai vânătorilor și culegătorilor, nu am avea proprietăți și am trăi în grupuri în loc de cupluri” <br />2. “Cred că un pas important al omenirii va fi cel al renunțării la proprietate. Când nu vor mai exista teritorii care să aparțină unui om, trib, neam sau corporație, vom reuși să conviețuim armonios pe planeta Pamânt. Eu am încredere că acest lucru se va întâmpla în timpul vieții mele.”<br />Reacţiile prin care doamna, în loc să-şi recunoască gafele, a ales să le susţină, sunt următoarele:<br />1. https://www.vice.com/ro/article/gyakp4/politiciana-din-partidul-lui-ciolos-care-vrea-o-lume-fara-proprietate-privata?fbclid=IwAR3yHuZZAxrjyGrH2QVL4dwTtM6Rc819J4cLO7MsN9AbgJWCLOBlbEhwusQ<br />2. https://stiri.plus/despre-comunistii-sexo-marxistii-si-leninistii-de-la-plus/?fbclid=IwAR02Qg9aK_Z1EKlCDjRD4kKhRP18kpzx_iL5KLtH4GFifQMPmW-jHDejNHg</div>
<div>
<br />** Resursele materiale ale țării și ale planetei, în general, sunt limitate. Dacă ne lansăm într-o competiție înverșunată pentru stăpânirea și exploatarea lor, vom avea de suferit toți și mai ales vor avea de suferit generațiile viitoare. De aceea, cred că e nevoie de multă creativitate politică pentru a imagina, alături de proprietatea exclusivă, forme de guvernanță colaborative, deschise, mai responsabile față de societate și față de planeta Pământ, pe care o „consumăm” cu bună știință.<div class="MsoNormal" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial; line-height: normal; margin-bottom: 0in; text-align: justify;">
<span style="mso-bidi-font-weight: normal;"><span lang="RO" style="background-color: white; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">
<!--[if !supportLineBreakNewLine]-->
<!--[endif]--><o:p></o:p></span></span></div>
<div class="MsoNormal" style="background-attachment: initial; background-clip: initial; background-image: initial; background-origin: initial; background-position: initial; background-repeat: initial; background-size: initial; line-height: normal; margin-bottom: 0in; text-align: justify;">
<span lang="RO" style="background-color: white; font-family: Arial, Helvetica, sans-serif;">
<!--[if !supportLineBreakNewLine]-->
<!--[endif]--><o:p></o:p></span></div>
</div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-53753723285015820342015-12-15T15:10:00.002+02:002015-12-15T15:58:27.923+02:00Scurt eseu despre toleranţă şi intoleranţă<div style="text-align: justify;">
Nu cu foarte mult timp în urmă, cineva care mi-a fost profesor, mi-a readus în minte un citat extrem de interesant din "Societatea deschisă şi duşmanii ei" a lui Karl Popper. Un citat nu doar interesant prin simpla lui formulare, ci şi extrem, extrem de actual.</div>
<blockquote class="tr_bq" style="text-align: justify;">
<i>"Toleranța nelimitată va conduce la dispariția toleranței. Dacă acordăm toleranță nelimitată chiar și celor care nu sunt toleranți, dacă nu suntem dispuși să apărăm o societate tolerantă de atacul intoleranților, atunci, desigur, că toleranții vor fi distruși, și toleranța odată cu ei.”</i></blockquote>
<div style="text-align: justify;">
În astfel de vremuri, importante din punct de vedere istoric, aproape toate dezbaterile publice şi toate declaraţiile politice care se vor serioase apelează într-un fel sau altul la toleranţă.</div>
<div style="text-align: justify;">
</div>
<div style="text-align: justify;">
Afirmaţia lui Karl Popper nu lămureşte tranşant lucrurile, ceea ce nici eu nu am pretenţa de a reuşi să o fac, însă ar trebui să constituie un serios argument în echilibrarea discursului public sau de ce nu, poate chiar o importantă parte a unei moderne Magna Charta Libertatum, atât de necesară politrucilor europeni, în special continentali, şi nu numai.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Pentru a putea înţelge contextul celor spuse de Popper este bine să ştim că lucrarea sa, <i>Societatea deschisă şi duşmanii ei</i>, a fost publicată pentru prima dată în 1945, adică exact în momentul în care intoleranţa reuşise să provoace o catastrofă de proporţii. La fel ca înaintea celui de-al doilea război mondial, radicalismele au devenit din ce în ce mai răspândite în Europa de astăzi, iar la fel ca atunci, gunoiul este ascuns sub preş în timp ce politicieni slabi şi dezorientaţi, alături de jurnaliştii făcuţi la normă, încearcă, spune ei, să educe populaţia. Nu spun ca nu ar fi necesar, însă când orbul conduce pe orb, nu iese un lucru bun. Mai precis, problema este că ei, "educatorii" autoproclamaţi, au înţeles cum stă treaba cu <i>mecanismele istoriei</i>, în timp ce noi, prostimea, nu prea. Noi suntem intoleranţi şi predispuşi radicalizării, însă ei, pedanţi de profesie şi mereu axaţi pe obiective, ne luminează zi de zi.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Ei bine, lucrurile nu sunt chiar aşa. Adică e adevărat că noi nu am înţeles încă <i>mecanismele istoriei</i>, însă nici ei nu au făcut asta, ci doar dau impresia că au înţeles. Noi avem totuşi avantajul că l-am ascultat şi citit pe <a href="https://ro.wikipedia.org/wiki/Leszek_Ko%C5%82akowski">Leszek Kołakowski</a> şi <a href="https://ro.wikipedia.org/wiki/V%C3%A1clav_Havel" target="_blank">Vaclav Havel</a> care ne spuneau aproape cu aceeaşi gravitate dar sub forme diferite, că trebuie să ne ferim de toţi cei care au pretenţia că au înţeles aceste mecanisme. A pretinde acest luncru, nu este doar o simplă supraevaluare a capacităţii de înţelegere, ci constituie un model standard de comportament cu tendinţe dirijiste şi chiar dictatoriale. Cei care pretind înţelegerea mecanismelor istoriei, pretind că au şi soluţii unice pentru corectarea ei şi pentru atingerea paradisului. Ei sunt cei mai periculoşi oameni, deoarece vor încerca mereu să schimbe cursul firesc al istoriei, încercând să substituie cu o "raţiune pură" şi găunoasă, o evoluţie lentă şi normală, însă firească. Ce încearcă ei să facă este <i>să înlocuiască o evoluţie bazată pe nevoia de dezvoltare, o evoluţie în bunul stil al democraţiei britanice, cu o evoluţie programată, planificată, raţionalistă şi mereu defazată, de sorginte francez.</i> Prin tot ceea ce înseamnă <i>corectitudinea politică</i> (political correctness), <i>multiculturalism</i>, <i>discriminare pozitivă</i>, <i>egalitarisme</i> de toate felurile şi diverse scorneli asemănătoare, nu se crează în rândul omului obişnuit şi a tinerilor dezorientaţi decât frustrare, senzaţia de nedreptăţire, iar prin încercarea de a găsi vinovaţi se ajunge la radicalizare. După criza din "30 au fost găsiţi vinovaţi evreii şi au fost atacaţi în ţara care îi primise cel mai bine, adică Germania. Ţări mult mai antisemite, precum Franţa sau Anglia, vinovate moral de a fi promovat primele asociaţii de eugenie <a href="http://raduconstantinescu.blogspot.sk/2013/04/despre-ura-sub-diverse-forme.html" target="_blank">(detalii aici)</a>, au închis ochii. La fel ca acum, atunci important era ca vinovaţi să nu fie liderii politici. Pâna mai ieri, vinovaţi de serviciu au fost emigranţii, la început cei interni, în Anglia polonezii, în Franţa românii şi în special ţiganii, în Germania turcii iar lista poate continua. Pentru terorism, când gruparea Daesh o să fie inevitabil distrusă, or să fie vinovaţi emigranţii musulmani, neintegrabili ce e drept, însă clar nu terorişti de profesie. Important si aici o să fie ca vinovaţi să nu fie cei incopentenţi, adică cei direct răspunzători de verificarea şi selectarea emigranţilor.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br />
La fel ca orice marxişti veritabili, adepţii conceptelor anterior menţionate promit că în momentul în care le v-om implementa, o să trăim raiul pe pământ. Sună frumos. Toată lumea se va înţelege cu toată lumea, <i>discriminarea</i> va dispărea de pe scenă şi însuşi termenul va ajunge un arhaism inutil, <i>feminismul</i> promite că femeile vor fi mai egale cu bărbaţii decât şi-au dorit vreodată, cărând şi saci de o suta de kilograme, trăgând şi cu arma în vrăbii, pentru că războaiele vor fi dispărut, ba chiar unele mai ambiţioase or să reuşească să se reproduca prin diviziune celulară. Popoarele se vor integra unele în altele prin <i>multiculturalism,</i> de parcă ar fi trăit de mii de ani împreună fără să se fi luptat vreodată, resursele or sa devină verzi, regenerabile şi nelimitate, iar <i>discriminarea pozitivă</i> nu va mai fi necesară când pe orice poziţie va fi lucrat un om de culoare, un alb, un asiatic, o femeie, un bărbat şi neapărat o persoană cu orientări sexuale diferite, un membru activ al mişcărilor LGBT.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Deşi luate independent, toate aceste concepte par a fi bune şi necesare, fiind dezvoltate cu scopul de a crea o lume mai tolerantă, impuse prin modificarea forţată a limbajului (corectitudinea politică) şi prin ceea ce <a href="https://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_S%C3%A9villia">Jean Sévillia </a>numea <i>terorism intelectual</i>, adică prin încercarea de discreditare a criticilor, ele duc la intoleranţă. Ele sunt o simplă substituire a formulei anecdotice de fericire din comunism, care a rezolvat problema fericirii umane decretând: "Bă boilor, fiţi fericiţi că dacă nu vă ia mama dracului!", cu formula "Bă boilor, să fiţi toleranţi că daca nu vă ia mama dracului!". După cum ştim, atât <i>fericirea</i> cât si <i>toleranţa</i> sunt concepte bune şi necesare, însă ne întrebăm dacă aceasta este calea de a le dobândi, iar pentru a găsi un răspuns, revenim la filosofia popperiană.</div>
<div style="text-align: justify;">
</div>
<div style="text-align: justify;">
Afirmaţia lui <a href="https://ro.wikipedia.org/wiki/Karl_Popper">Karl Popper</a> poate aduce o contribuţie importantă în stabilirea raportului dintre toleranţă şi intoleranţă, în măsura în care noi reuşim să stabilim actorii, adică cine este tolerant şi cine este intolerant în toată această situaţie. Mai precis, conform citatului, cine este înderptăptăţit să nu tolereze intoleranţa?! Revenim la punctul nevralgic al discursului public dominant în politică şi media. Acolo unde actorii reuşesc să treaca de capcanele primei probleme, cea a impunerii unor concepte şi a supraestimării valorii propriului raţionament în detrimentul irefutabiltăţii testului istoric, ei alunecă în latura şubredă a egalitarismului şi a unui umanism prost înţeles sau mai bine spus de bravadă. Obişnuiţi să pozeze ba în feminişti, ba în apărători ai animalelor simpatice, ba în ecologişti, elitele moderne s-au învăţat cu fentatul. Ei nu mai au pretenţia de judecată limepede şi nu mai sunt apărători ai adevărului, ci promotori ai unor curente. Se observa limepe în marea majoritate a discursurilor politice şi a articolelor din presa serioasă, că scopul nu mai este de a obţine şi promova un adevăr sau de a dezvolta o concluzie pe baza unor fapte, ci de a susţine diverse cauze. <i>The Guardian</i>, spre exemplu, a ajuns să duhnească de atâta feminism şi ecologism. Ei aproape că nu mai au nimic de spus, nimic de aflat, ci au trecut în etapa de propovăduire a egalităţii cu un maxim de intoleranţă, fiind în posesia unui Sfânt Graal ascuns pe sub birourile redacţiei. Ori nu acesta este rolul jurnalistului şi nici al intelectualului. Pentru aceşti omuşori, plini de sine şi mereu pedanţi, toate conceptele au devenit un joc de glezne utilizat în eschiva realizată cu dibăcie în faţa realităţii. Puţini si prea rari sunt intelectualii precum Jean Sevilla, <a href="https://ro.wikipedia.org/wiki/Pascal_Bruckner">Pascal Bruckner</a> sau <a href="https://en.wikipedia.org/wiki/Olivier_Roy_(professor)">Oliver Roy</a>, capabili să contrabalanseze emoţia şi utopia. Puţini sunt cei care se mai arată dispuşi să judece la rece şi să se debaraseze pe cât posibil de ideologiile sterile ale neomarxismului, astfel încât să nu dea naştere ca ofensivă unor curente naţional socialiste precum cele din franţa. Puţini sunt cei care, prin raţiune şi prin promovarea libertăţii individuale ştiu să cultive toleranţa. Restul doar o proclamă, iar a proclama toleranţa este ca atunci când ai cere cu efervescenţă respectul. Toleranţa, la fel ca respectul, se dobândeşte, se obţine demonstrând că tu, cel care vrei să fii tolerat, eşti capabil sa fii cel puţin la fel de tolerant ca cel căruia îi ceri să te accepte.<br />
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Este, deci, de la sine înţeles că <i>intoleranţa</i> este internă. Intoleranţa reală, adică intoleranţa faţă de realitate se află la cei care propovăduiesc înverşunat toleranţa cu orice preţ, adică exact la cei care nu susţin raţiunea şi adevărul, devenind intoleranţi faţă de starea naturală a omului, intoleranţi faţă de libertatea de a alege, în detrimentul unor utopii doctrinare.<br />
<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhgNs3H3r1bbf4MFfNIZuOsS7B_LaHyPdg0ac-aBToYKM4t21GoEjQlCzoVxXt0QifGXxE3GlPJTycXRaDtkF48GzyxA9-oDZ7Cbw2XANngB3QwWLtE-P-66FWFizbOfTbxxXoleZT_mTqX/s1600/tolerance-by-ben-hummel-2014.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhgNs3H3r1bbf4MFfNIZuOsS7B_LaHyPdg0ac-aBToYKM4t21GoEjQlCzoVxXt0QifGXxE3GlPJTycXRaDtkF48GzyxA9-oDZ7Cbw2XANngB3QwWLtE-P-66FWFizbOfTbxxXoleZT_mTqX/s320/tolerance-by-ben-hummel-2014.jpg" width="311" /></a></div>
<br /></div>
<div style="padding: 0px;">
</div>
<span style="font-family: "lucida grande" , "tahoma" , "verdana" , "arial" , sans-serif; font-size: 13px; line-height: 16px;"></span><br />
<span style="font-family: "lucida grande" , "tahoma" , "verdana" , "arial" , sans-serif; font-size: 13px; line-height: 16px;">
</span>Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-43955066476748480232015-12-01T16:28:00.001+02:002015-12-01T18:01:34.707+02:00Despre criticism, cutumă şi intelectuali fragili de ziua naţională<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;">Astăzi, de 1 Decembrie, de ziua naţională a României, observ că între oamenii răsăriţi la minte există un trend, un criticism agresiv al naţionalismului, al patriotismului, al atenţiei excesive acordată armatei, imnului, tricolorului şi o critică a orice ţine de îndoctrinare. Da, este o îndoctrinare, toţi ştim asta. Nu este revelaţia voastră intelectuală. <br />Fiind oameni inteligenţi, atitudinea lor mă surprinde. Este adevărat, intelectualii si cei care au un bagaj de cunostinţe înţeleg altfel lucrurile şi tind să se opună constant presiunii imprimate de mase. Ajung să cred ca uneori o fac doar din inerţie si uşoară frustrare. Faptul că de această dată eu consider că masele au dreptate, nu îi discreditează pe cei care le contrazic. Masele au dreptate chiar dacă cei mai mulţi indivizi nu au susţinere ideologică pentru asta. Eu am să încerc sa le ofer o serie de argumente.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;">Cum spuneam, văd lucrurile puţin diferit de această dată. Diferit faţă de cei alături de care mă regăsesc adesea la nivel ideologic. Deşi exemplele sunt nenumărate, am să încep cu o contraargumentaţie la afirmaţia doamnei Mihaela Miroiu care susţine că: </span></div>
<blockquote class="tr_bq" style="text-align: justify;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgK4gEAWsfKLLBFwtx8XvFilD7NkJtbKEq9j9cN_YQ_c_sccI6-sLaQUqemvidvoPCUU-51txx__HO7uf3wq4xY_KXkTr6vuZiW0Me-UROd8K-NrJLQSWinhJNIvPR02lO_1Kr1phWV6hmA/s1600/intelectual-caricatura.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="132" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgK4gEAWsfKLLBFwtx8XvFilD7NkJtbKEq9j9cN_YQ_c_sccI6-sLaQUqemvidvoPCUU-51txx__HO7uf3wq4xY_KXkTr6vuZiW0Me-UROd8K-NrJLQSWinhJNIvPR02lO_1Kr1phWV6hmA/s200/intelectual-caricatura.jpg" width="200" /></a><span style="font-family: "times" , "times new roman" , serif;">"Natia aceasta isi sarbatoreste, de ziua ei, o singura categorie de oameni: aparatorii. Parada militara, incheiata cu slujba de la catedrala de la Alba. Tara asta nu are savanti, cercetatori, inventatori, juristi, artisti, scriitori, medici, profesori, lucratori industriali, constructori, nu are agricultori, nu are diplomati, politicieni, ctitori de democratizare, activisti civici, nu are voluntari in caritate sau in ecologie, nu are, simbolic, nimic insemnat in afara de armate si biserici. Cu alte cuvinte, restul nu conteaza. Trist. Foarte trist sa se simta atatea categorii de oameni excluse de la orice insemnatate nationala. Oameni buni, Romania asta, asa cum este, e si a noastra, este si cea facuta de noi, marii absenti!" </span></blockquote>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;"><br /></span>
<span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;">Personal văd o eroare flagrantă de logică. </span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;">În primul rând este un caz în care inteligenţa personală este pusă deasupra cutumei, contrar recomandării hayekiene, deasupra experienţei şi tradiţiei izvorâte din raţiuni izolate istoric şi rodate, testate în timp. Este un viciu al intelectuailor. E adevărat, rodarea poate aduce si erodare, adica degradarea sensului cutumiar, dispariţia cauzei de la care s-a plecat, însă nu avem o astfel de situaţie. Asta ar însemna ca armatele să nu-şi mai aiba sensul, ca ele să nu mai constituie un element vital de apărare şi existenţă a naţiunii, fapt departe de adevăr. Chiar în afirmaţia doamnei Miroiu se pleacă, nu de la premisa inutilităţii armatei, ci de la cea a atenţiei excesive acordate armatei. Deocmdată subietul acesta e lămurit deşi o să revenim asupra lui.</span></div>
<span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;">
</span>
<br />
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;">A doua eroare a textului este aceea că - <i>ţara asta nu-şi serbează savanţii, cercetătorii, inventatorii, juriştii etc. ci doar militarii, apărătorii de patrie-.</i> O afirmaţie pe care eu o consider eronată din capul locului, deoarece la o simplă "căutare" în memoria personală nu reuşesc să-mi amintesc decât savanţi, filosofi, cercetători, personalităţi politice, regi etc. însă nu ştiu prea mulţi soldaţi români care au căzut pe fronturile din ţară sau străinătate. Cred că doamna Miroiu şi alţii ca dânsa nu a fost încă în Slovacia la Zvolen (cel mai mare cimitir al armatei române de peste hotare) şi să vadă câţi oameni au căzut pentru independenţa Cehoslovaciei, fără să mai vorbim despre a şti vreun nume de pe acele cruci, însă are pretenţia că soldaţilor si armatei li se acordă prea multă atenţie! Bizar, bizar mod de a raţiona pentru un profesor universitar specializat în ştiinţe politice.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;">Tot ceea ce pot să cred este că susţinerea excesivă a feminismului, curent submediocru al filosofiei de bulevard atât de mainstream pe la noi si aiurea, dăunează grav logicii în momentul în care sunt implicate meserii precum cea de militar, al căror trecut si prezent nu reprezintă şi nu a reprezentat întocmai apanajul femeilor. Poate că de la o astfel de frustrare să se tragă astfel de concluzii, dumneaei fiind deja alunecată în feminism. Poate că o Liudmila Pavlicenko nu este suficientă sau cine ştie, poate că nici ea nu se poate apropia ca performanţă de un Simo Hayha. Nu stiu dacă acesta este motivul, pot doar să bănuiesc, însa eroarea este evidentă.</span></div>
<div style="text-align: justify;">
<span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;">La o astfel de reacţie, îi propun doamnei şi unui prieten cu idei asemănătoare ca următoarea paradă să se realizeze cu seringi şi eprubete de producţie românească, să se facă o expoziţie de articole ştiinţifice şi mături într-un şantier, poate chiar la arcul de trunf, că oricum e în renovare de câţiva ani şi asa am elogia mai multe meserii. Poate ar trebui expuse şi câteva teze de doctorat, însă aici treaba e parşivă pentru că bătrânii plagiatori au făcut tot posibilul să le facă dispărute iar cei tineri, care încă mai au teze serioase, au cam dispărut de pe meleagurile natale. Au rămas totuşi soldaţii să apere impostorii. Buni sau răi, ei nu au plecat. Au rămas să apere intelectualii frustraţi care din când în când, atunci când pacea şi libertatea le distilează sângele si raţiunea, să le arunce cu bolovani în cap şi să-i dea la o parte că vezi, la fel ca femeile "nereprezentate egal", nici meseriile nu sunt reprezentate egal la parade. Este şi ăsta un mod de a gândi, să ştiţi. Şi culmea, nu este singular.<br />Trecem de la doamna Miroiu la alţii, prieteni si cunoscuţi cu o logica mai bună şi mai puţin influenţaţi de egalitarisme marxistoide. Da, stim cu toţii că feministele educate preferă să spună că îl au ca tată pe Stuart Mill, însă ele nu fac diferenţa între drepturi si privilegii, cum nu fac diferenţa între ideile perfect corecte si constructive ale lui Mill şi aberaţia doctrinei neomarxiste pe care feminismul se clădeşte. În fine, iar m-am lăsat dus de val. <br />Spuneam despre ideile prietenilor fără doctrină, idei mai bine închegate, bazate pe globalizare, dispariţia graniţelor şi pace. Mai exact: <i>De ce defilăm cu arme când vrem pace?!</i> <i>De ce ne cramponăm în istorie conflictuală şi graniţe artificiale când vrem globalizare şi multiculturalism?!</i> <i>De ce ne legăm de nişte culori pentru a ne simţi români, unguri, francezi sau mai ştiu eu ce?! </i><br />Mai succint,<i> de ce avem nevoie de naţionalism si patriotism cu simbolurile implicite?!</i><br />Păi noi nu avem nevoie. În mod concret, la prima trecere cu raţiunea prin materie şi istorie, constatăm că naţionalismele au adus doar războie, războaie inutile izvorâte adesea din mofturile si greşelile unor lideri.Ce scapă însă din perspectivă toate aceste întrebări retorice este faptul că pacea, globalizarea şi multiculturalismul sunt fie extrem de fragile, fie simple basme, cum este cazul multiculturalismului. <br />În primul rând, pacea este o conjunctură istorică, una fericită care place, însă place doar popoarelor cu un anumit grad de dezvoltare, acolo unde oamenii au ce mânca, unde au medicamente, unde au în bună măsură acces la tot ceea ce le poate da un trai liniştit. Psihologii susţin că omul are o natură violentă si doar educaţia sau frica, în funcţie de caracter, îi face să devină cooperanţi. Mai exact, omul prin educaţie înţelege bazele teoriei jocurilor şi fatul că din violenţă nu câştigă nimeni, iar prin coerciţie sunt forţaţi să respecte contractul social cei incapabili să înţeleagă principiul teoriei jocurilor. Deci armatele şi cei care păzesc pacea prin război sunt vitali. Da, sună ciudat să păzeşti pacea prin război si se fac glume simpatice pe tema asta. Una ar fi că: <i>"A începe un război în numele păcii, e ca atunci când ai face sex în numele virginităţii."</i> Gluma e simpatică, însă analogia este eronată, dar nu e cazul sa va explic aici de ce. <br />În al doilea rând avem globalizarea. Un fenomen generator aparent de pace, ale cărei mecanisme a încercat în zadar Thomas Friedman să le supraevalueze şi Joseph Stiglitz să le explice. Ea vine cu multe surprize şi cu o dinamică extrem de imprevizibilă, atât pe latura economică cât si pe cea politică. Totuşi, dacă pe latura economică vorbim în termeni concreţi şi acceptăm pragmatismul, pe latura politica lucrurile devin complicate. Acolo ideologiile iau locul calculului rece iar adesea, când devii bun samaritean şi filosofezi cu încărcătorul armei uitat în vestiar, rişti ca ultimul argument pe care ai să-l auzi sa fie sunetul exploziei sau al armei presupusului interlocutor. De ce?! Pentru că globalizarea, deşi pare un dat, o stare fireasca a planetei, o ţara unică, globală, una paşnică al cărui prim scop să fie dezvoltarea ştiinţifică şi evoluţia este o utopie la fel de mare precum cea marxistă. Sociologia, prin explicarea nevoii omului de apartenenţă la grup a reuşit să ne releve cel mai bine aspectul sus menţionat. <br />Mai mult, într-o alta notă şi pentru a justifica necesitatea individualizării şi păstrării limbii, tradiţiilor si culturii într-o lume care tinde să se globalizeze, aşa şubred cum o face, este, parafrazând dim Mihai Şora, faptul că modializarea nu trebuie să reprezinte o uniformizare, o aducere la nivel cum o vedea T. Friedman, ci o diversitate culturală şi umană firească, cu înţelegere reciprocă şi cu inerentele ei conflicte. Nimic nu a fost mai devastator decât încercările de a crea societăţi perfecte. Trebuie să înţelegem asta!<br />În al treilea rând avem multiculturalismul. Despre el mai mai vorbit în multe situaţii. Este un concept bun, însă metoda de a fi impus, prin acel politically correctness, nu face decât să mascheze realitatea, să ascundă gunoiul sub preş. Multiculturalismul, deşi izvorât din nevoia oamenilor de a se integra în alte spaţii şi de a se accepta reciproc indiferent de tradiţii, a fost forţat accelerat ca proces. Ca mai toate "ismele" moderne. Reacţia... la fel ca la o mâncare nouă, sofisticată, la care în loc să laşi consumatorul să-şi educe gustul, să se adapteze, alegi să-i îndeşi mâncarea pe gât, iar apoi te aştepţi să-i placă.<br />În concluzie, desi mulţi văd istoria ca pe un duşman, apelând fără să vrea la raţionalismul pur al lui Descartes, nu poţi construi nimic fără istorie, iar istoria s-a construit pe armate şi diplomaţie, armate care s-au hrănit doar din dragostea de ţară, limbă, neam, drapel, adică din acele concepte pe care vrem să le dărâmăm, pe care noi le vedem aducătoare de conflict inutil, deşi adesea cauzele conflictelor au fost cu totul altele. D</span><span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;">acă noi le dărâmăm, asta nu înseamnă că toţi or să ia exemplul. Istoria lumii este plina de situaţii în care cei evoluaţi, cei care au realizat că dezvoltarea stiinţifică, cunoaşterea şi pacea sunt calea de urmat, au fost distruşi de sălbatici violenţi. De ce? Pentru că aproape nimeni nu mai era motivat să lupte şi avea impresia că starea anterioară este şi starea viitoare. Este un bias congnitiv bine ştiut, cunoscut chiar înainte de a-l face Kahneman şi Tversky popular.</span><span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;"><br />Aici este exact confruntarea între idelistul care vede doar beneficiile colaborării şi crede că toată lumea vede la fel, între violentul care consideră că distrugând colaborarea altora se poate ridica pe sine şi realistul care angajează o mână de "violenţi" pentru a putea să-şi protejeze bunăstarea obţinută de pe urma colaborării şi colaborarea în sine, violenţi pe care îi educă, îi hrăneşte şi cărora le este dator pentru că se poate bucura de libertate.<br />Din cauza aceasta avem nevoie de simboluri şi de istorie. Pentru ca cineva să fie dispus să-ţi apere de intelectual cu propria-i viaţă. Pentru a avea libertatea de a te juca de-a intelectualul, de a te crede savant pacifist nebăgat în seamă, de a face tot ce te taie capul pentru ca la final să consideri că cel care te apără are pea multă atenţie de ziua naţională.</span><br />
<span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;">În încheiere mă gândesc la faptul că şi Ceauşescu şi-ar fi scos academiciana să mărşăluiască în aplauzele mulţimii. Noi ar trebui să defilăm azi cu Ponta, că doar e doctor, mândrie naţională, pentru că sunt convins că cercetătorii, savanţii reali şi intelectualii prefră laboratoarele şi bibliotecile şi nici oamenii care întreţin la modul real, productiv, zi de zi România nu cred că sunt interesaţi să fie în centrul atenţiei. Nu ştiu să se fi plâns Palade, Roegen, Vulcănescu, Cioran, Brâncuşi, Eliade, Ionesco, Radu Gyr, Mihail Sebastian sau alţi intelectuali cu adevărat importanţi, de faptul că de ziua naţională nu sunt ei aduşi şi plimbaţi prin piaţa publică. Na, poate că ei nu erau aşa mofturoşi sau poate că aveau standarde prea modeste. Probabil că ei preferau ştiinţa, cercetarea, arta sau filosofia reală, fără să regurgiteze la infinit curente obscure. Prin asta erau ei în centrul atenţiei şi cred ca au rămas acolo.<br />Să lăsăm deci această zi acelora care ne oferă prilejul de a face mofturi şi de a spune prostii, sacrificâdu-şi viaţa pentru acest ideal pe care tind să cred că nu toţi stiu să-l aprecieze.</span><br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<span style="font-family: "arial" , "helvetica" , sans-serif;"></span></div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-79855208315824094432015-11-16T13:02:00.001+02:002015-11-16T13:52:04.499+02:00Despre terorismul intelectual<br />
<div style="text-align: justify;">
Pentru cei care l-au citit deja pe <a href="http://raduconstantinescu.blogspot.sk/2009/12/terorismul-intelectual.html" target="_blank">Jean Sevillia</a> sau Pascal Bruckner nu va fi fost o problemă să înţeleagă molima de care suferă media şi o bună parte a intelectualilor. O molimă caracterizată de un pseudo-umanism lipsit de raţiune şi îmbălsămat cu multe rugăciuni, patetism şi îndoctrinare. Ne rugăm pentru atei, nu pentru că ar avea nevoie de rugăciune, ci pentru că vrem noi să ne simţim utili, să fim noi eroii, să fim noi cei care fac ceva. Aprindem lumânări pentru oameni care au murit arşi în incendii fără să vedem ridicolul, stăm blocaţi în tradiţii primitive şi refuzăm să ne folosim raţiunea, cum refuzăm constant să ne conştientizăm ipocrizia. </div>
<div style="text-align: justify;">
Aud cadavrele vorbind şi nu sunt cele ale oamenilor ucişi nedrept în atentatele din Franţa sau Libia, în crimele zilnice din Siria sau Irak, nu sunt nici măcar cele ale oamenilor decedaţi în accidentul de la Colectiv. Sunt cadavre intelectuale. Acele pestilenţiale hoituri jurnalistice care se perindă pe la toate televiziunile româneşti sau străine şi nu fac decât să cânte în struna curentelor actuale. Ei sunt mainstream de prosfesie. Sunt feminişti la nevoie, adepţi ai multiculturalismului în orice situaţie, militanţi pentru drepturile animalelor de a fi egale cu omul, militanţi pentru drepturilor omului, însă nu si pentru protecţia lui, ecologisti sau adepţi ai dezvoltării industriale în funcţie de circumstanţă, militanţi pentru drepturile LGBT dacă ăsta e sezonul şi bocitoare profesioniste la orice tragedie. Sub această adaptabilitate fantastică ei continuă să se numească independenţi.<br />
Toţi sunt politically correct, toţi sunt adepţi ai multiculturalismului şi al deschiderii, toţi achiesează la ideile stupide ale marilor lideri uitând despre sine că sunt intelectuali si nu oameni politici, toţi plâng zi si noapte cuprinşi fiind de o febră a unei atroce suferinţi doar de ei ştiută şi înţeleasă, asumată chiar încă de la facerea lumii. M-am întrebat adesea cum pot trăi cu astfel de suferinţă pe umeri, cum pot uita masiva crimă a lui Dumnezeu la potop sau crimele inchiziţiei, cum pot ei sa trăiasca cu atâta suferinţă?! </div>
<div style="text-align: justify;">
Cei câţiva intelectuali oneşti rămaşi pe dinafară, cei cărora o mică doză de "politically correct" le mai provoacă încă senzaţia firească de greaţă, cei care nu-şi reprimă medicamentos idiosincrasiile provocate de multiculturalism şi egalitarism deşănţat, acei ultimi utilizatori ai raţiunii sunt consideraţi inumani, pasibili de a fi condamnaţi precum <i>Meursault</i><span style="font-size: xx-small;">(1)</span><i>. </i><br />
Acum toţi avem "libertatea obligatorie" de a plânge cât mai zgomotos, de a ne rupe hainele de pe noi şi de a suferi pentru poporul Francez, pentru toată Franţa şi neapărat cu steagul franţei la profilul de facebook. Altfel suferinţa nu se vede, altfel e nedrept să suferi. Nu poţi suferi în tăcere, nu ai voie să judeci raţional, nu poţi să nu suferi. Orice e raţional a devenit inuman. Trebuie să suferi şi să o faci generalizat şi vizibil. Unii suferă chiar pentru întreaga Europă sau pentru cultura si deschiderea acesteia. În fine, important este ca spectrul suferinţei să fie cât mai larg iar strigatul cât mai puternic. Sub toată această generalizare a patetismului, vin nuanţele. Pentru că la cât de generalizat se suferă pentru Franţa şi poporul francez sau chiar pentru întreaga Europă, pe atât de îngust canalizată trebuie sa fie ura si revolta. Ar fi absurd şi absolut revoltător şi inadmisibil să te gândeşti doar că ai putea să urăşti lumea arabă sau măcar islamismul. Poate doar pentru o zi. Poate doar pe cel radical sau poate ca ţi-ai dori să urăşti modul în care Angela Merkel, această combinaţie între o Maica Tereza a zilelor noastre şi o Margaret Thatcher în zilele ei proaste, a reuşit să transforme o legislaţie fermă într-un amalgam de obligaţii, ameninţări, moralitate şi acte de binefacere. <br />
Sublinez că toate acestea nu sunt depre o ură în adevăratul sens al cuvântului, ci doar despre a-ţi pune problema că ai putea să o faci, pentru că ar fi absurd să urăşti lumea arabă, atâta vreme cât Iranul este considerat una din cele mai frumoase ţări, cu cei mai calzi oameni, mult mai plăcuţi şi simpatici decât orice francez sau cum ai putea să urăşti islamul, când turcii ne sunt atât de aproape şi le mai şi suntem extrem de asemănători. Sau poate cineva se gândeşte să urască Belgia, deoarece unul din atentatori era belgian. Da, un Belgian, pentru că politically correct este să-i spui belgian si nu musulman, fără să ai dreptul să observi că acel individ nu s-a simţit belgian nici măcar pentru o zi din viaţa lui. Nici nu si-a dorit probabil, deoartece radicalismul islamic te face sa fii islamist, apoi luptător pentru islam, apoi arab de origine şi poate dacă mai rămâne timp şi chef, să fii puţin belgian, doar cât să nu dai de bănuit iar la final, obligatoriu este să fie cât mai inuman. Însă nu, e nedrept să spui asta, pentru că toată presa îl numeşte belgian. Putem deci să-i învinovăţim pe belgieni aşa cum îi plângem pe francezi? Nu! Doar suferinţa şi compasiunea sunt generalizate, obligatoriu generalizate, însă revolta trebuie să fie doar faţă de degetul care a apăsat trăgaciul kalashnikovului. <br />
Să căutăm, deci, un deget de belgian. Un deget fără credinţă, fără motivaţie religioasă, un deget lipt de trăgaciul unui kalashnikov. În rest, să iubim şi sa suferim pentru întreaga omenire, chiar dacă merită sau nu, chiar dacă este potenţial criminală. Să o sărutăm pe obraz, să o îmbrăţişăm şi să nu o judecăm până nu explodăm cu dragostea noastră cu tot.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><span style="font-size: xx-small;">(1)</span><span style="font-size: x-small;"><b>Meurseault</b> este personajul principal din romanul Străinul de Albert Camus. Personajul este un franco-algerian care ajunge să fie condamnat pentru simplul fapt de a nu fi plâns la înmormântarea mamei lui. Despre acest personaj, în </span><span style="background-color: white; color: #252525; font-family: sans-serif; font-size: x-small; line-height: 22.4px;">ianuarie 1955, Camus a spus: </span></i></div>
<blockquote class="tr_bq">
<span style="font-size: x-small;"><i><span style="background-color: white; color: #252525; font-family: sans-serif; line-height: 22.4px;">„Eu am rezumat </span><span style="background-color: white; color: #252525; font-family: sans-serif; line-height: 22.4px;">Străinul</span><span style="background-color: white; color: #252525; font-family: sans-serif; line-height: 22.4px;"> cu mult timp în urmă, printr-o remarcă pe care o admit ca extrem de paradoxală: În societatea noastră orice om care nu plânge la înmormântarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte. Am vrut doar să spun că eroul cărții mele este condamnat pentru că el nu joacă acest joc.” (David Carol, Albert Camus the Algerian: Colonialism, Terrorism, Justice pp.27)</span></i></span></blockquote>
<br />Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-72758135075784275552014-02-27T15:12:00.003+02:002015-11-25T15:13:36.477+02:00Ferestrele zidite- Alexandru Vona (câteva informaţii despre autor şi o scurtă recenzie)<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgAnD4xfmIYBXromL6f_BvsGoTG_BF27bnyjzx-B4MjmTylPzSw4o0oxNO3OpV_t_7DDmC6peg_eeqURmkVvDcB2JrjwPFZ5apn37gkbXgVCZveCgdLp_Pc8Oj3LUSPVrjsxPwz1wa-QZMd/s1600/images.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><br /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj54GequWWJZIkKb6OOmPcbLxT8n-bb9p4QaITk8Z0iqN3kFZmuzVtq5HyG6GYhA6Jku8PKIr7fcxoEoS1yrUsOTClVDpFRXaoZ9DTeWE9hSi3pKPb0WzJrPxyVcqGFk4rOi_m99JaSN1Dt/s1600/Alexandru+Vona+2.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEj54GequWWJZIkKb6OOmPcbLxT8n-bb9p4QaITk8Z0iqN3kFZmuzVtq5HyG6GYhA6Jku8PKIr7fcxoEoS1yrUsOTClVDpFRXaoZ9DTeWE9hSi3pKPb0WzJrPxyVcqGFk4rOi_m99JaSN1Dt/s1600/Alexandru+Vona+2.jpg" width="287" /></a></div>
<b>Câteva cuvinte despre Alexandru Vona</b><br />
Numele său real este <b>Albert Samuel</b>, născut în Bucureşti la 3 Martie 1922.<br />
A fost unul din cei mai importanţi scriitori moderni, opera fiindu-i neglijată din cauza regimului comunist din România. A fost cunoscut ca <i>autor al unei singure cărţi</i>.<br />
A debutat la vârsta de 14 ani, în 1936, cu un volum de proză denumit "Versuri" şi publicat la editura "Cartea de Aur". Cu acest prilej a cunoscut importante personalităţi literare ale vremii, scriitori precum Demonstene Botez şi Minulescu.<br />
În anul 1947 părăseşte România şi după o scurtă peregrinare prin Italia, se stabileşte în Franţa, la Paris. În prealabil, cu volumul de poezie "Vitralii", în manuscris, reuşise să obţină Premiul Fundațiilor Regale pentru scriitori tineri. Editura la care trebuia să apară volumul a dispărut odată cu preluarea puterii de către comunişti, iar manuscrisul dat spre păstrare lui Mircea Eliade nu a mai fost găsit şi se pare că a ars într-un incendiu.<br />
Romanul "Ferestrele Zidite", cel pentru care autorul a devenit celebru, a fost scris în numai trei săptămâni la începutul lui 1947. La acea vreme, Alexandru Vona avea numai 25 de ani. Din cauza situaţiei politice din România, romanul a fost publicat pentru prima dată după aproape 46 de ani, în anul 1993 şi a obţinut pentru ea Premiul Uniunii Latine.<br />
Tot ce a scris a scris în Limba Română, însă a fost tradus foarte repede în mai mult de cinci limbi de circulaţie internaţională.<br />
<i>Sper ca într-o zi acest scriitor să fie recuperat şi reintrodus în literatura noastră pentru a putea fi apreciat la adevărata sa valoare. </i><br />
<i><br /></i>
<br />
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgAnD4xfmIYBXromL6f_BvsGoTG_BF27bnyjzx-B4MjmTylPzSw4o0oxNO3OpV_t_7DDmC6peg_eeqURmkVvDcB2JrjwPFZ5apn37gkbXgVCZveCgdLp_Pc8Oj3LUSPVrjsxPwz1wa-QZMd/s1600/images.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em; text-align: center;"><img border="0" height="400" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgAnD4xfmIYBXromL6f_BvsGoTG_BF27bnyjzx-B4MjmTylPzSw4o0oxNO3OpV_t_7DDmC6peg_eeqURmkVvDcB2JrjwPFZ5apn37gkbXgVCZveCgdLp_Pc8Oj3LUSPVrjsxPwz1wa-QZMd/s1600/images.jpg" width="241" /></a><b>Despre "Ferestrele zidite"</b><br />
O carte ce cu greu mai poate fi procurată şi fără un motiv cunoscut lipseşte de multă vreme de pe rafturile librăriilor. Ultima dată a fost publicată la editura Est într-un tiraj restrâns şi mai poate fi găsită doar în biblioteci şi cu ceva noroc în anticariate.<br />
Dincolo de aspectele "tehnice", lucrarea este considerată prea scurtă pentru a fi roman şi prea lungă pentru a fi considerată nuvelă. O capodoperă care excelează în simboluri şi detalii de un expresionism dus la cele mai înalte cote. Pregnanţa poetică a lui Alexandru Vona poate fi resimţită în fiecare paragraf. <i>Monotonia</i> este mai vie şi mai plină de intensitate decât în orice alt roman. Cu siguranţă o lucrare unică în Literatura Română, o lucrare neglijată în detrimentul unui amalgam de opere pueril-tradiţionaliste a unor autori de mâna a doua.<br />
"Ferestrele zidite" împinge cititorul spre trăiri unice, oferind ca subiect o singură personalitate, Katy, în jurul căreia totul este fără nume. Restul personajelor sunt schiţate doar de propriile meserii, de existenţa lor utilă şi impersonală. Oraşul este copleşit de propria-i monotonie iar străzile, anonime şi ele, sunt acoperite de pragmatismul şi trăirile confuze ale visului lucid.<br />
<br />
Recomand, dacă este posibil, ca romanul să fie citit <i>pe nerăsuflate</i>, într-o noapte de vară toridă. Pauzele pot tăia mult din senzaţiile transmise.<br />
Lectură plăcută!<br />
<br />
Notă:<br />
Atât recenzia cât şi informaţiile despre autor au fost publicate de subsemnatul şi pe Goodreads.com (https://www.goodreads.com/book/show/4729875-ferestrele-zidite?from_search=true)Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-35054950502568528372014-02-17T22:33:00.000+02:002014-02-17T22:47:10.969+02:00Despre cum am simţit eu sistemul românesc de învăţământ<div style="text-align: justify;">
Faptul că în toate clasamentele pozitive ale Europei, România se află pe ultimul sau penultimul loc nu este o noutate. Este cert că suntem cea mai săracă ţară a Europei, la concurenţă cu Bulgaria, avem cel mai ridican nivel de corupţie, avem cel mai prost sistem de învăţământ, cei mai slabi profesori gimnaziali şi la testele internaţionale elevii români sunt clasaţi la matematică pe locul 45 şi la ştiinţă pe locul 49. Clasamentul a fost realizat în 2012 de OECD în urma testelor PISA pentru 65 de ţări şi măsoară ce ştiu copiii la 15 ani şi ce pot face în viaţă cu cele învăţate. Oricât ne-ar plăcea să credem în "performaţele" învăţământului românesc, trebuie să înţelegem că locurile fruntaşe, medaliile pentru diverse performanţe sau aprecierile pentru diverse descoperiri, nu sunt decât cazuri izolate. Cazuri în care o mână de oameni, profesori şi elevi (studenţi) s-au dedicat unei cauze în afara sistemului de învăţământ. Este strict meritul acestora, iar sistemul nostru NU "pregăteşte genii", ci este o loterie. O loterie în care dacă ai noroc de profesori dedicaţi, compatibili cu sistemul tău de învăţare eşti al naibi de norocos! Dacă nu, mai ai şansa de a fi autodidact. Iar dacă nici asta nu merge... Dumnezeu cu mila, iar dacă mila Lui nu e mare, înseamnă că Biseria Ortodoxă ne trage în ţeapă mai ceva decât trăgea Ţepeş boierii.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i><b><br /></b></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><b>Cum văd sistemul din care tocmai am ieşit</b></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Clasele primare şi şcoala generală-</i><b> </b>un amalgam de cunoştinţe, utile şi inutile, despre care părinţii şi societatea încearcă să-ţi formeze opinii. Şcoala este doar un curier. Profesorul vine, livrează marfa după orar şi apoi pleacă acasă liniştit în aştetarea salariului. Eventual, dacă e primăvară, o mai pune de o greva alături de sindicat, iar elevul scapă de câteva zile de şcoală, recuperabile doar teoretic, pentru că practic treaba şi-o fac doar doi sau trei dintre dascălii unei clase. Oricum, cam ce era în manuale considerau că e suficient, iar în atare condiţii, nu prea vedeam rolul unor materii. </div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Religia</i>, a căerei utilitate este atât de disputată astăzi, era la locul ei şi ne îndoctrina rând pe rând. Ora începea şi se termina cu rugăciunea, iar în timpul rămas venea preotul să ne vândă poveştile unor înţelepţi de acum două mii de ani pe post de <i>magna carta. </i>La mine au reuşit, au reusit să-mi provoace o greaţă de care nu am mai scăpat nici în ziua de astăzi. Orice întrebare concretă din partea noastră, a elevilor, se rezuma la o polologhie care ne făcea să ne dăm ghionturi pe sub bănci.<br />
Cum am învăţat religia? Am avut noroc de tatăl meu, care nu călca în biserică decât la botezurile, cununiile şi înmormântările din famlie şi de bunicul meu, care, deşi putea fi considerat un om religios şi mă voia preot, nu se înghesuia la slujbe. Practic adevăratele ore de religie le-am învăţat în afara orelor. De la ei am înţeles că suta de metri pupat icoane nu fusese acceptată ca probă de olimpiadă nici măcar în rai, ia pupatul de moaşte nu este nici igienic şi nici nu mă ajută să scap de repercusiunile boacănelor făcute. Cum eram copil si nu credeam tot ce se spune, am testat. Am încercat de câteva ori să las învăţatul pe seama divinităţii, însă profesorului de matematică părea să nu-i pese, el nu studiase atât de intens religia, iar cum singurele materii de a căror note se interesa tata erau <i>chimia</i>,<i> fizica</i> şi <i>matematica</i>, nu am avut curajul să retestez de prea multe ori acest gen de experienţă. Deci am învăţat ce e <i>relativitatea </i>şi care e diferenţa între <i>teoretic</i> şi <i>practic. Relativ</i> era "ajutorul" divin. <i>Teoretic</i>, religia era o materie care te învăţa să fii bun şi să nu minţi. <i>Practic</i>, ea era total inutilă şi a fost prima materie pentru care am învăţat să mint. Îi spuneam preotului ce voia să audă pentru a-mi obţine zecele si apoi plecam liniştit acasă. Nu puteam să fac asta la fizică. Târziu şi din întâmplare am aflat că <i>religia</i>, pentru a avea sens, trebuie să fie în permanenţă precedată de termenul <i>istorie. </i>Însă aceasta este o alta poveste şi nu se învaţă la scoală. De ce? Petru că e riscant pentru BOR, pentru că există riscul ca unii copii să aleagă altă filosofie de viaţă.</div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Liceul </i>a fost ca pentru mulţi un capitol interesant. Eram suficient de rebeli cât să refuzăm ce nu ne place şi suficient de inteligenţi cât să înţelegem ce trebuie să ne placă. Trebuiau să ne placa materiile de bacalaureat, materii pe care reformele din învăţământ ni le-au dezvăluit prin clasa a X-a sau a XI-a. Se schimbase sistemul, contau mediile din liceu şi trebuiau sa ne placă toate, inclusiv religia. Aici îndoctrinarea se făcea la alt nivel. Era îndoctrinare avansată, cu metodologie şi scop precis. Ne-am descurcat româneşte, am eschivat şi am obţinut aceleaşi rezultate ca în şcoala generală. Să te retragi de la religie, era un act riscant, deoarece prin întortocheatele căi ale Domnului, acest gen de acţiune putea să-ţi pericliteze nota la Franceză sau Română. Era ceva mult prea abstract, însă socializarea în cancelarie părea să funcţioneze mai bine decât pedagogia de la clasă. În cele din urmă,<i> omul este o fiinţă socială şi nu o fiinţă pedagogică!</i> </div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Facultatea şi masteratul- </i>Prima confruntare cu realitatea.<br />
<b>Anul I</b>- cerinţe concrete, materii serioase, profesori de la care primeai răspunsuri dacă erai interesat de materie. Lucruri normale.<br />
<b>Anul II</b>- <b>ne-a lovit modernizarea</b>. Examenele au devenit "obiective", adică teste grilă, a fost obiectiv şi faptul că la unele materii nu se puneau întrebări de verificare a cunoştinţelor, ci întrebări făcute să greşeşti. Zece curat se lua rar şi cu ceva milă. Ba mai mult, pentru ca bâlciul să devină perfect, standardele impuneau ca notele să urmeze celebra curbă a lui Gaus. Pentru cei care nu stiu, Curba lui Gaus este un grafic sub formă de clopot. Utilizarea acestui sistem de curbă în notare în Europa, a fost de a VERIFICA dificultatea unui test. La noi a fost aplicat româneşte. A fost "autohtonizat", cum spunea un bun profesor. La noi nu se modifica dificultatea testului, ci notele erau puse în aşa fel încât să iasă bine curba. În rest, materii utile, cunoştinţe fundamentale necesare.<br />
<b>Anii III şi IV- specializare</b>. Am scăpat de testele grilă şi au începus să iasă la suprafaţă analfabeţii. Era o concureţă teribilă în numărul de greşeli gramaticale elementare. Peste asta, materiile erau împărţite în trei categorii:<br />
1. Materii utile cu profesori competenţi (vreo patru sau cinci maxim)<br />
2. Materii inutile cu profesori competenţi. În bună măsură toate cele care se terminau cu Internaţional. Erau materii adăugate doar pentru a exista, pe principiul mai bine să fie decât să nu fie. Cum nu era suficient, o materie denumită <i>Contabilitate Internatională </i>(în ultimul ei an de predare) le-a mai făcut şi zile fripte unora înainte de licenţă, doar aşa, că e materie şi fie că te ajută fie că nu, trebuie să o stii. În schimb se neglijau materii care ofereau cunoştinţe elementare pentru un economist.<br />
3. Materii inutile cu profesori...mai puţin dedicaţi (erau puţine, însă erau)<br />
<b>Masterat- specializare la pătrat </b>şi mai nimic de adăugat.<br />
<br />
Teoretic nu mi-am propus să scriu despre <b>doctorat,</b> deoarece încă nu s-au sedimentat bine amintirile, însa am să o fac în linii mari şi cu un scop precis.<br />
Doctoratul este un caz particular, el are avantajul de a avea o mare autonomie. Este drept, trebuie să te supui unor condiţii care se schimbă brusc şi după cum visează unii, însă în principiu este o etapă extrem de utilă. Examen de admitere, evaluare orală în comisie, ceva mai multă seriozitate la admitere. De criticat este uşor de criticat, luând câteva cazuri şi etichetând tot sistemul. Tocmai această autonomie a pemis unele cazuri aberante, precum cea a primului nostru ministru, însă asta ţine de om şi nu de sistem. Nu sistemul este cel care are datoria de a te obliga să nu furi, ci noi suntem cei care trebuie să avem conştiinţa şi educaţia de a nu fura. Sistemul poate cel mult să pedepsească, însă atunci când ai tu frâiele, este mai dificil. În alte situaţii, vă rog să mă credeţi că au fost luate măsuri imediate şi dure. Deci doctoratul nu e apă de ploaie, chiar dacă nu este de la A la Z cum este în străinătate. Cerinţele sunt mari, însă finanţarea este românească. Nu ca valoare, ci ca periodicitate.<br />
Una peste alta, din tot învăţământul pot susţine că doctoratul este cel mai serios, iar asta m-a făcut să-mi dau seama că sistemul strică sistemul. Ai libertatea să-ţi alegi cu precizie aria în care vrei să faci cercetare, ai libertatea să-ţi alegi omul alături de care vrei să lucrezi, ai libertatea de a te exprima dacă nu baţi câmpii. Acolo unde statul intervine zi de zi, reformează şi formează, nu face decât să strice. Statul prin intervenţiile sale în învăţământul Universitar nu a adus nimic bun în 20 de ani, în timp ce sistemul doctoral, unul uitat până nu demult, unul în care munca a doi sau trei oameni este doar desfăşurată sub un regulament, a adus cele mai mari contribuţii în materie de vizibilitate externă şi cu siguranţă şi-a format cel mai mic ecart posibil între el şi standardele internaţionale. Iar acesta din urmă a fost şi principalul factor pentru care l-am adus în discuţie. Doctoratul, aşa cum se desfăşoară el în prezent, arată că diversitatea umană are nevoie de diversitate în instituţii, iar asta înseamnă că universităţile au nevoie de independenţă, au nevoie să se adapteze singure, să-şi aleagă singure oamenii pentru care să răspundă, să-şi aleagă materiile aşa cum consideră şi să se adapteze la piaţă în modul şi în măsura în care doresc, iar falimentul să fie cel care spune cine a greşit. Statul poate cel mult să susţină instituţiile de învăţământ superior prin burse şi prin fonduri către domeniile cheie, însă aici discuţia fuge în alte direcţii şi am să ma opresc. </div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-65823930333544780262014-02-14T19:04:00.000+02:002014-02-14T21:49:23.548+02:00De ce nu mai alerg după muzee!<div style="text-align: justify;">
<div style="margin: 0in 0in 0.0001pt;">
<div style="margin: 0in 0in 0.0001pt;">
Am avut cu diverse persoane discuţii aprinse legate de artă şi valoarea artistică. Nici eu şi nici ei nu eram experţi în artă. Cu toţii eram economişti influenţaţi adesea de persuasiunea lui <b>Bacchus</b>, însă, parafrazând din <b>Baudelaire</b>, pot spune că euforici sau nu, <i>poeţii rămân poeţi, iar ţăranii rămân ţărani</i>. Noi eram doar economişti. Dincolo de spectrul doctrinar, dincolo de referirile la Marx şi stabilirea preţului în economia liberă, la faptul că el vedea în artă un rebut de ale cărui utilitate şi valoare se leagă doar clasa asupritoare, iar Marx a greşit în mai toate mecanismele pe care a încercat sa le pună pe picioare, noi ne plasam în două tabere: <i>una care vedea muzeele, arta şi obiectivele turistice ca fiind o pierdere de vreme</i>, iar alta, de a cărei parte mă aflam şi eu, <i>considera că muzeele şi celelalte atracţii turistice te ajută să înţelegi mai bine oraşul, ţara sau spaţiul pe care mergi să-l vizitezi, să-l cunoşti</i>. E drept, la acea vreme nu vizitasem mai mult de trei sau patru ţări, plus câteva zone din România, însă asta nu-mi scuză lipsa de intuiţie.<br />
Între timp, sub diverse conjuncturi şi cu diferite stări de spirit, am reuşit să revăd anumite locuri, să revăd ţări şi oraşe în care fusesem şi să-mi mai adap mintea şi liniştea de prin alte culturi, iar treptat am început să înţeleg de ce a doua vizită a fost mereu mai bună decât prima. Nu am ajuns la concluzia lui Marx şi nici nu am găsit inutilitatea artistică, însă <i>am găsit piesa</i>, piesa care lipsea din logica noastră, a mea şi a prietenilor mei, la acea vreme (cu patru sau cinci ani în urmă).<br />
La început <i>mi-am dorit să văd</i>, să ies din ţară şi să văd cât mai mult din ce există prin lume. Mai târziu am înţeles că nu-mi doream doar să văd, ci și <i>să cunosc</i>, să cunosc din ce în ce mai mult din diversitatea lumii. O alta problemă, o altă rezolvare.<br />
În adolescenţă răsfoisem şi chiar citisem câteva cărţi de călătorii pe care tatăl meu le avea în bibliotecă. Cele mai multe erau ale lui <b>Ioan Grigorescu</b>, iar prima, cea de care am rămas ataşat, se numea <i>Zig zag pe mapamond</i>, publicată la ed. Tineretului prin anii ʼ60. Influenţa acestei cărţi a fost de cele mai multe ori sterilă, sau cel puţin aşa am crezut. Reuşeam să-mi amintesc efectiv de ea, doar în momentele în care vremea nu era prietenă cu turistul, însă peisajul reuşea să mă facă să mă simt, de la masa unei cafenele sau a unui bar, de pe malul Bosforului spre exemplu, mai turist ca niciodată. Aveam impresia că este pentru prima dată când pun piciorul într-o altă ţară, într-o altă civilizaţie, aveam pentru prima dată impresia că înţeleg de ce îndrăgesc călătoriile. Abia atunci am înţeles că asta nu e o chestiune de bifat oraşe, de bifat străzi şi monumente, de fugit de la un muzeu la altul după nu știu ce cărţulii turistice. Nu spun că acela nu e bun, însă spun că nu este pentru mine, cel puţin nu la prima vizită. Această „primă vizită” era o posibilă <i>piesă lipsă</i> în dialogul nostru. Posibilă, deoarece piesa poate fi interpretată ca primă cunoaştere. Trebuie să ai habar despre ce vizitezi în acel muzeu, trebuie să te intereseze, să-ţi doreşti să ştii ce vrea să-ţi spună sau să te înveţe acel muzeu, trebuie să ai de ce să legi informaţiile prezentate, altfel... <i>totul e o goană după nimic şi nimic nu se poate reţine</i>.<br />
Pentru a mă convinge că nu greşesc, am adus de mai multe ori subiectul în discuţie cu diverşi interlocutori, de pe la noi sau de aiurea, şi mi-am dat seama că am în bună măsură dreptate acum şi că greşeam atunci. Nimeni nu ştia să-mi spună mai nimic despre ce văzuse. Ştiau doar ca e important, văzuseră ceva important, însă nu reuşiseră să schimbe o vorbă cu un om al locului, nu reuşiseră să se destindă, să cunoască locul de astăzi, să stabilească o relaţie de minimă amiciţie cu cineva, nu reuşiseră să fie ei în altă parte. Mai simplu spus,<i> nu reuşiseră să fie oameni printre oameni, ci doar căutători robotici de nou prin rămăşiţe istorice</i>.<br />
Nu trebuie să se înţeleagă din cele prezentate că nu mai vizitez muzee sau că merg din oraş în oraş pentru a vizita baruri, cafenele şi restaurante, deşi poate nici asta nu ar fi lipsit total de importanţă, însă mereu, dacă-mi amintesc de călătorii frumoase, consider că nu trebuie să-mi amintesc de monumente, despre ele pot citi oricând din orice colţ al lumii, ci trebuie să-mi amintesc de mine, de starea mea, de oamenii alături de care am călătorit şi de oamenii pentru care am călătorit, pentru că dincolo de orice civilizaţie sau sistem de dezvoltare am stat noi oamenii şi doar noi putem oferi piesa lipsă, liantul, pentru a înţelege cu adevărat ce vor să ne transmită muzeele. Dacă nu avem timp pentru asta, nu avem timp pentru nimic. </div>
<div style="margin: 0in 0in 0.0001pt;">
</div>
</div>
</div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-45644097134950533792014-02-12T02:33:00.001+02:002014-02-14T16:08:07.136+02:00Feminismul -de la necesitate la prostie-<div style="text-align: justify;">
<b><i>Scurt eseu despre curentul feminist</i> <i>şi convertirea sa în instrument politic</i></b></div>
<div style="text-align: justify;">
<b><i><br /></i></b></div>
<div style="text-align: justify;">
<b>Originea marxistă a curentului</b></div>
<div style="text-align: justify;">
Orice mişcare marxistă şi neomarxistă se bazează pe depistarea unor carenţe în societate. Mai simplu spus, o mişcare marxistă sau neomarxistă speculează erorile sistemului prezent la ora respectivă în societate şi promite că le va rezolva. </div>
<div style="text-align: justify;">
Construit pe fundamente dialectictice şi venind cu argumente prolixe, marxismul a avut impact în societate doar prin natura concluziilor, omul simplu nefiind în stare să urmărească nici corectitudinea construcţiei logice, nici forţa argumentării sau soluţiile propuse şi nici onestitatea celor promise. Lucrurile sunt relativ simple; omului îi place să viseze, iar această doctrină a vândut pentru mulţi cele mai frumoase vise! Cred că poate fi cu uşurinţă asemuit unei boli autoimune. Marxismul a atacat din interior, prin idealuri, prin vise, adică tocmai prin ceea ce ar trebui în mod normal să fie liber. Aşa se comportă curentele de origine marxistă, incluzând aici feminismul, ecologismul şi toate celelalte "isme" posibile [1].</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<b>Coagularea feminismului</b></div>
<div style="text-align: justify;">
Originea termenului de <i>"feminism"</i>nu putea fi decât una franţuzească. Termenul a fost utilizat pentru prima dată în anul <b>1837</b> de către <b>Charles Fourier</b>, un filozof ajuns cunoscut efectiv pentru balivernele utopice pe care le-a înşiruit. Nu era un caz izolat. Toţi cei care au făcut astfel de "<i>exerciţii intelectuale</i>" au ajuns cunoscuţi, alături de <b>contele de Saint-Simon</b>, sub denumirea de "<i>socialişti utopici</i>" [2]. </div>
<div style="text-align: justify;">
Feminismul, asemeni oricărui curent neomarxist, a reuşit să-şi cucerească adepţii prin idealurile măreţe pe care le propunea. Intelectualii pasionaţi şi mai puţin raţionali au căzut cu uşurinţă în capcană. Femeile aveau o scuză, erau cu adevărat tratate de bărbaţi de pe poziţie de superioritate şi li se îngrădiseră sute de ani o serie de libertăţi. Voiau să aibă un cuvânt de spus şi nu puteau să-l obţină decât prin implicarea politicului, iar implicarea politicului nu o poţi obţine decât dacă ai un cuvânt de spus, deci dacă ai drept de vot. În mod normal, prima presiune a fost pusă pe obţinerea dreptului de vot al femeilor.<br />
Dacă mişcarea începuse să fie auzită undeva după 1890, obţinerea dreptului de vot, adică primul si cel mai important pas spre "a conta", a fost statuat la 1918 în Anglia, 1920 în SUA şi prin constituţia de la 1938 în România (în cazul României, Carol al II-lea a anulat prevederea constituţiei, însă aceasta este altă discuţie). </div>
<div style="text-align: justify;">
Din punct de vedere instituţional, feminismul nu mai trebuia de la acea dată să fie decât un intermediar între femei şi clasa politică. Acesta este şi motivul pentru care tot ce se poate spune bun despre mişcarea feministă se încheie odată cu perioada interbelică. Din acest punct urmează<i> </i>doar<i> ideologii</i> <i>derivate</i> şi scopuri <i>second hand</i>.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<b>Rezistenţa la schimbare şi pervertirea scopului</b></div>
<div style="text-align: justify;">
Instituţiile şi organizaţiile refuză să se desfiinţeze după ce şi-au atins scopul. Nimic nou. Cele mai multe dintre ele optează pentru simandicoasa "<i>reorientare instituţională</i>". O sintagmă inventată pentru a acoperi rebuturile şi pentru a le scuza existenţa. Ele complică, birocratizează şi pun presiuni inutile asupra societăţilor. Este în fapt o ultimă încercare a unor vestigii de a se mai "afla în treabă". Aici se încadrează şi organizaţiile feministe care acţionează în Europa după război.<br />
Odată ce au obţinut dreptul la vot, femeile reuşeau în mod natural să-şi obţină libertăţile. Exista o rezistenţă la schimbare din partea societăţii, formată în proporţii destul de mari din bărbaţi, însă aceasta s-ar fi estompat treptat, mai lent, însă fără a forma repulsii. Organizaţiile feministe nu s-au mulţumit cu asta, ele au început să forţeze această integrare şi să transforme libertatea (o stare naturală) în drept şi chiar în obligaţie (o impunere socială). Au transformat libertatea femeii de a executa funcţii publice în dreptul de a fi în funcţii publice. Aparent este acelaşi lucru, însă diferenţa este uriaşă: LIBERTATEA oferea femeilor posibilitatea sau opţiunea de a candida şi de a obţine pe merit functii în instituţiile publice şi nu numai, în timp ce DREPTUL supune, obligă societatea ca indiferent de pregătire, să includă în anumite funcţii un procent de femei. Cu "dreptul" acesta s-a ajuns de data aceasta la o sintagmă pretenţioasă, utilizată tot pentru a îngropa prostia la nivel înalt, şi anume- <i>discriminarea pozitivă. </i>Adică obligaţia societăţii de a accepta, indiferent de pregătire şi competenţe, o anumită categorie. Mai în glumă, mai în serios, putem spune că marxiştii clasici denumeau asta reeducare socială. Adică nu ştiţi voi în societate ce aveţi nevoie, venim noi să vă arătăm care sunt adevăratele voastre nevoi, pentru că noi suntem perfect raţionali şi deştepţi iar voi iraţionali şi proşti. </div>
<div style="text-align: justify;">
Feminismul, aşa cum îi şade bine, a fost şi este ceva mai edulcolat decât tatăl său anterior menţionat. Nu a pus efectiv mâna pe arme, însă nici nu şi-a văzut de treabă. Feministele din organizaţii s-au erijat imediat în purtătoare de cuvânt ale tuturor femeilor, pentru că ele de capul lor nu ştiu ce vor, şi au început să elaboreze <i>obiective şi scopuri ale femeilor pentru următorii 50 de ani </i>(e bine de ştiut că toate au acelaşi scop)<i>. </i>Apoi şi-au imaginat o rezistenţă socială fantastică şi au început să tragă după ele, când la vale, când la deal plugul cu "<i>discrimnarea pozitivă</i>". </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<b>Concluzii</b></div>
<div style="text-align: justify;">
Feminismul a avut un rol extrem de important în epoca sa. Nimic mai mult! Nu putem să-i contestăm contribuţia la obţinerea dreptului de vot al femeilor, însă asta nu ne obligă acum să-i acordăm aceeşi importanţă şi să-l luăm în serios. Astăzi feminismul în Europa este precum organele vestigiale la om. O ideologie care mai mult strică decât repară. O ideologie care are impresia că femeia trebuie să fie bărbat iar bărbatul femeie. Din prostie şi ignoranţă, sub umbrela protectoare a "egalităţii şi echităţii", unele utopii au ajuns să-şi găsească loc în sânul societăţilor.</div>
<div style="text-align: justify;">
Despre feminism nu ar mai fi trebuit în mod normal să se vorbească astăzi decât în Africa, India şi prin unele ţări din orient, însă nu în Europa. Aici el nu face decât să se afle în treabă, să vocifereze când un "golan" trimite o "duduie" să-si caute de treaba prin bucătărie, să mai puna gaz pe foc la câte o întrunire oficială alături de ecologişti, adică progresişti + conservatori, însă nu contează asta, ei oricum nu stiu filozofia din spatele mişcării şi să se mai dezbrace prin câte o biserică pentru a-i da de lucru lui Putin. </div>
<div style="text-align: justify;">
Cam acesta este feminismul în cele mai seci linii şi cu asta ne legăm la cap când vrem cu orice preţ să-l aducem în discuţie. Să ne gândim cum ar fi ca medicii stomatologi să mai facă din când în când câte un congres pentru a discuta doar despre măseaua de minte?! </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<b>În loc de rămas bun, vă recomand 5 termeni şi sfaturi de "bun gust" </b>(vă pot ajuta în carieră, în special în corporaţii):</div>
<div style="text-align: justify;">
1. <b>Feminism</b>- nu contează dacă ştiţi sau nu ce este, nu contează dacă cel căruia îi vorbiţi ştie despre ce vorbiţi, nu contează dacă amestecaţi <i>ecofeminismul </i>cu <i>natural-feminismul, liberal feminismul </i>cu <i>feminismul conservator </i>şi cu <i>radical feminismul, </i>în esenţă nu contează dacă aveţi în cap un borş din toate acestea, pentru că ele oricum sunt o supă. Important este să utilizaţi cuvântul<i> feminism</i> cât mai des.</div>
<div style="text-align: justify;">
<b>2. Egalitate- </b><i>de drepturi</i>, <i>şanse</i>, <i>libertăţi</i> nu contează, oricum lumea le încurcă iar daca le încurcaţi si dumneavoastră nu se cunoaşte. Important e să utilizaţi cuvântul şi să abordaţi subiecte legate de egalitate. </div>
<div style="text-align: justify;">
<b>3. Echitate</b> - <i>socială </i>sau doar <i>în faţa justiţiei</i>, <i>materială</i> este prea puţin important. Termenul este unul la modă mai ales în Europa. Într-o firmă, pronunţat de câteva ori la momentul potrivit vă poate propulsa în vârful echipei de management. Este un termen uşor elevat, vă oferă un aer aproape intelectual şi vă arată deschiderea spre nou, spre evoluţie.</div>
<div style="text-align: justify;">
<b>4. Ecologism- </b>nu contează dacă ştiţi cum se ţine lopata, nu contează dacă nu stiţi ce este ăla un puiet sau dacă maşina dumneavoastră consumă 15L de carburant la suta de Km, oricum nu vă controlează nimeni. Important este să susţineţi că vă pasă de generaţia următoare. Psihologic veţi induce angajatorului senzaţia că vă pasă de efectul acţiunilor dumneavoastră pe termen lung, adică <b>nu</b> o să va atingeţi obiectivele în corporaţie precum cei de la Lehman Brothers.</div>
<div style="text-align: justify;">
<b>5. (Multi)(Inter) Transculturalitate- </b>deşi sunt trei termeni diferiti, nimănui nu-i pasă. Asemeni (inter)(multi) transdisciplinarităţii<b>, </b>aceştia trebuie să reprezinte esenţa discursurilor care implica echipe. Nu contează nici aici dacă îi amestecaţi sau dacă echipa dumneavoastră are cinci membri si toţi sunt din aceeaşi cultură, nu interesează pe nimeni. Utilizaţi cu încredere oricare din termeni în orice situaţie în care vorbiţi despre echipe şi colaborări. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Note</i></div>
<b>[1] Leszek Kołakowski</b>- <span style="background-color: transparent; font-weight: normal;"><i>Principalele curente ale marxismului- </i>Vol. I (2009) Vol.II (2010) şi Vol. III (2010)- Editura Curtea Veche</span><br />
<b><span lang="DE" style="font-family: "Times New Roman","serif"; font-size: 12.0pt; line-height: 115%;">[2] Robert L. Heilbroner-<span class="apple-converted-space"> </span></span></b><i><span lang="DE" style="font-family: "Times New Roman","serif"; font-size: 12.0pt; line-height: 115%;">Filozofii
lcrurilor pământeşti-<span class="apple-converted-space"> </span></span></i><span lang="DE" style="font-family: 'Times New Roman', serif; font-size: 12pt; line-height: 115%;">Editura
Humanitas ed. a II-a 2005</span><br />
<div class="MsoNormal">
<span style="font-family: "Times New Roman","serif"; font-size: 12.0pt; line-height: 115%; mso-ansi-language: EN-US;"><o:p></o:p></span></div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-77386009574982812702014-01-20T14:42:00.003+02:002014-01-20T14:53:49.904+02:00"(In)Corectitudinea istorică" (RECENZIE)<div style="text-align: justify;">
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgRXZPwZkXnvvURas3t2DGAYvUFYUxiNVV0AUnVQVMJLHKr3lKG235EXjW1Yshv3ecxwiGCBSSWZ5kiUCWzDL1oWUMiuUw5lI-IIAQP2kO5GCWhJN5s41p1MRnuYn2iCP_ltaHYboCThU30/s1600/incorectitudinea-istorica_1_fullsize.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgRXZPwZkXnvvURas3t2DGAYvUFYUxiNVV0AUnVQVMJLHKr3lKG235EXjW1Yshv3ecxwiGCBSSWZ5kiUCWzDL1oWUMiuUw5lI-IIAQP2kO5GCWhJN5s41p1MRnuYn2iCP_ltaHYboCThU30/s1600/incorectitudinea-istorica_1_fullsize.jpg" height="320" width="207" /></a></div>
Construită în spiritul istoriei ştiinţifice, această lucrarea a lui <b>Jean Sevilla</b> vine să completeze şi să echilibreze discursul din "<b><i>Corectitudinea istorică</i></b>". Fără îndoială, pentru istoricul şi jurnalistul francez, autorul celebrului volum "<b><i>Terorismul Intelectual</i></b>", istoria nu conţine subiecte intangibile şi nu trebuie să conţină nici interpretări <i>ex post factum, </i>menite să simplifice şi să adapteze conjuncturile trecutului la normele de comportament prezente.</div>
<div style="text-align: justify;">
Pornind de la o pledoarie împotriva istoriei non-ştiinţifice, împotriva mitizării şi adaptărilor nefondate, autorul pătrunde în <i>zonele mlăştinoase</i> ale istoriei, păşind cu atenţie peste <i>nisipurile mişcătoare.</i>.<br />
Începând cu problema existenţei istorice a lui Iisus şi împletirea acesteia cu legenda Cristosului biblic, trecând mai apoi prin istoria Franţei şi teoriile legate de vinovăţia acesteia în perioada colonizării, cu avantajele şi dezavantajele ei, pentru a reveni în zona fierbinte a cărţii asupra Marelui Război şi a responsabilităţii diluate între marile puteri, autorul depune un efort considerabil pentru a-şi menţine obiectivitatea, iar personal consider că în bună măsură reuşeşte.<br />
Am susţinut anterior că <i>revine asupra Marelui Război,</i> deoarece tema este una extrem de dezbătută, am putea spune chiar uzată, însă adesea bătătorită cu infantilism şi abnegaţie doctrinară. Spre exemplu, cea mai simplistă teorie este legată de supra-învinovăţirea Germaniei, pentru a pune capăt oricărei dezbateri. Pe cât de simplă pe atât de eronată. Dacă privim statisticile de la acea vreme, de după 1900, putem observa că în timp ce Germania avea un număr impresionant de evrei în funcţii de conducere, cercetătorii şi medicii din Franţa şi Anglia puneau la punct ceea ce s-a numit "<i>Societatea de educaţie eugenică</i>" înfiinţată 1908 la Londra şi <i>"Societatea franceză de eugenie" </i>în Franţa. Berlinul avea şi el abia în 1913 "<i>Societatea de igienă rasială</i>"<i>, </i>însă în componenţa acesteia exista un număr impresionant de evrei (pentru mai multe detalii a se vedea eseul <a href="http://raduconstantinescu.blogspot.sk/2013/04/despre-ura-sub-diverse-forme.html" target="_blank">"Despre ură sub diverse forme"</a>).<br />
Aceste aspecte fiind lămurite şi revenind la lucrarea lui Jean Sevilla, observăm că echilibrul şi claritatea jurnalistică spre care autorul are o deschidere aparte, reuşeşte să-l conducă pe aceste spre o prezentare echidistantă, atât cât este posibil pentru un istoric şi jurnalist originar totuşi din Franţa. El reuşeşte să semnalizeze riscurile şi derapajele, nu alunecă efectiv spre acestea, dar se lasă uneori furat de apartenţă. Afecţiunea absolut normală pentru Franţa şi poporul francez, poate fi resimţită în modul de selectare al citatelor, în modul în care<i> legea de la 3 octombrie1940, cea prin care guvernul de la Vichy îi exclude pe evrei din funcţiile publice</i>, şi cea de la <i>2 iunie 1941 prin care se ordonă recensământul lor</i>, sunt prezentate cu oarece neutralitate. Acestea sunt recunoscute de autor ca fiind greşeli, explicit denunţate de acesta ca impardonabile, însă redundant scuzate faptic prin argumentul comparativ al ordinului de masacrare oferit de Berlin. Trebuie însă apreciat faptul că aceste detalii nu lipsesc. Pentru cititorul antrenat pe astfel de subiecte nu este însă dificil de observat calapodul pe care se construieşte argumentarea. Trebuie să luăm totuşi în calcul faptul că Franţa sau Anglia nu vor fi fost în stare să ofere lumii un Cioran care să le deschidă şi să le cureţe rănile morale, odată cu propria-i vinovăţie. Au trăit şi probabil că vor continua să o facă până la sfârşitul zilelor, în umbra "marelui vinovat". Orice recunoaştere este urmată de anestezicul clişeu al "crimelor germane". Însă atât istoria anterioare războaielor cât şi prezentul, ne arată că naţionalismul francez şi în special cel englez sunt mult mai predispuse la judecăţi rasiale decât clasicul vinovat. Recunoscându-şi vina, Germania a evitat după cel de-al Doilea Război Mondial orice conflict armat şi implicit orice judecată la vârf pe criterii rasiale sau naţionale, în timp ce veşnicii scuzabili continuă să se lăfăie aruncând "pisicile maorte" în spinarea minorităţilor şi a emigranţilor.<br />
Trecând peste analiza celor două războaie cu maximul de obiectivitate posibil pentru un francez, aşa cum am susţinut şi anterior, autorul revine la ţinuta academică, mai puţin implicată, şi reuşeşte să treacă în revistă raportul dintre Vatican şi Hitler, să puncteze concis relaţia dintre creştini şi evrei, pentru a încheia lucrarea în tonul identităţii franceze şi a relaţiei dintre Franţa şi islamism.<br />
La final pot spune fără îndoială că este o lucrare cu valenţe preponderent descriptive, uşor de înţeles pentru cei care au un minim de interes faţă de trecut şi o recomand cu drag spre lectură atât specialiştilor în domeniu, cât şi acelora care doresc să-şi mai adauge sau să-şi reîmprospăteze informaţiile din bagajul cultural.</div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-30336504086413144732014-01-19T18:12:00.002+02:002014-01-20T14:46:42.873+02:00"Gog" (RECENZIE)<div class="separator" style="clear: both; text-align: justify;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjfpyhi4IZbGceGtVkQWkg-BXDoIJ4tspBT8LdeGqhuPwk_dBwZgkEaQdSagT5ljLWqgFSH2rN-Hwwd2uPlUhDDkoVGsrECsSklXv-oDVz9_wFf3zbuxJgTnca_kygbzee3h49QS0xVNzqb/s1600/giovanni-papini.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjfpyhi4IZbGceGtVkQWkg-BXDoIJ4tspBT8LdeGqhuPwk_dBwZgkEaQdSagT5ljLWqgFSH2rN-Hwwd2uPlUhDDkoVGsrECsSklXv-oDVz9_wFf3zbuxJgTnca_kygbzee3h49QS0xVNzqb/s400/giovanni-papini.jpg" height="216" width="400" /></a></div>
<div style="text-align: justify;">
Spre ruşinea mea am aflat destul de recent despre lucrările lui <b>Giovanni Papini (1881-1956)</b>. Numele său trecuse aproape neobservat prin memoria mea, încă de când l-am citit pe <b>Eliade</b>. Probabil că la acea vreme, fascinaţia acestuia pentru influentul intelectual italian nu-mi era suficientă pentru a mă determina să mă dedic unor lucrări de beletristică. Am pierdut mult din această cauză. Am pierdut multă eleganţă şi fineţe în favoarea unei judecăţi filosofice încâlcite. Dacă reţin bine, <i>primii autori care <b>nu</b> mi-au dat impresia</i> că beletristica este o pierdere de vreme au fost ruşii <b>Boris Pasternak (1890-1960)</b>, legătura între mine şi "<i>Doctor Jivago</i>" fiind intermediată de opera lirică a autorului, şi <b>Nicolai Vasilievici Gogol (1809-1852) </b>cu "<i>Suflete moarte</i>",<b> </b>precedaţi de<b> </b>francezul <b>Albert Camus</b> <b>(1913-1960)</b> cu "<i>Străinul</i>". Până atunci, din ce citisem conta doar filosofia. Restul erau obligaţii şcolăreşti, maculatură...multă maculatură! </div>
<div style="text-align: justify;">
Cu toate acestea, în ultimii zece ani am început să recuperez la capitolul "eleganţă stilistică" şi "fineţe", am început să observ că beletristica este capabilă să destăinuie mult mai mult decât ar fi crezut un adolescent arogant. Drept urmare, în goana după cele pierdute am început să aloc timp unor lecturi considerate fundamentale, selectând însă cu extrem de mare atenţie atât autorii, cât şi subiectele tratate. Despre Giovani Papini nu pot spune însă acelaşi lucru. Pentru mine, suna la fel precum un <b>Alexandru Vona (1922-2004). </b>Ştiu, din punct de vedere literar nu exită legături considerabile între aceştia. Poate că singura legătură între ei se realizase în capul meu. De ce? Pentru că de ambii fusese fascinat Mircea Eliade şi pentru că pe ambii i-am citit extrem de târziu în raport cu valoarea pe care o reprezintă. Poate că ar mai fi ceva, ambii scriu apăsător, aproape claustrofobic.</div>
<div style="text-align: justify;">
Giovanni Papini, pentru că despre el vreau să vă scriu aici, mi-a fost readus în minte la o discuţie banală, pur întâmplătoare, cu o persoană care părea a fi fascinată de el. Drept urmare, cum pasiunea naşte pasiune, nu am putut decât să merg în librărie şi să fac cunoştinţă cu "<i>Un om sfârşit</i>" şi cu <i>"Gog", </i>ambele lucrări aparţinând aceluiaşi autor florentin. </div>
<div style="text-align: justify;">
În fapt, "<b>Gog</b>" este personajul lui Papini, un personaj inerpus ca pretext pentru expunerea unor povestiri fascinante, cu o deosebită profunzime, cu scopul de a deschide dialoguri imaginare cu personaje dintre cele mai diverse, de la filosofi şi mari gânditori religioşi, la celebri oameni de afaceri, diverşi vizionari şi până la personaje obscure care au de relatat întâmplări ce tind să abată cititorul de la firescul cotidian şi să-l forţeze să cugete dincolo de normele sociale, pendulând între raţional, utopic şi ridicol.<br />
Fie întâlnite în mod direct, fie doar invocate sau prin prezentarea teoretică a filosofiei lor de viaţă, se vor perinda prin faţa cititorului pasionat personaje precum <b>Henry Ford</b>, <b>Thomas Malthus</b>, <b>Mahatma Gandhi</b>, <b>Tolstoi</b>, <b>Ruskin, Thoreau</b>, <b>solitarul înţelept din Concord</b>, siniştrii <b>Anne Radclife</b>, <b>Ernst</b> <b>Hoffmann </b>sau <b>Allan Poe </b>şi multe alte personalităţi, îndrăgite sau nu, peste a căror nume praful nu se va aşterne niciodată.</div>
<div style="text-align: justify;">
<b><br /></b></div>
<div style="text-align: justify;">
Pentru a stârni curiozitatea acelora care mai au un strop de iubire pentru frumos şi pentru lectură, am ales ca în continuare să prezint câteva fragmente din "Gog", citate, fără legătura între ele, grăitoare însă prin mesaj şi imagine. Am să vă las deci în compania unor paragrafe rupte răzleţ din povestirile lui Papini.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><b>O vizită lui Ford</b></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>"-Dumneata ştii, îmi spuse, că aici nu e vorba deloc de a dezvolta o industrie, ci de a încerca o nouă experienţă intelectuală şi politică. Nimeni n-a înţeles bine principiile msitice ale activităţii mele. Şi totuşi nimic n-ar putea fi mai simplu; ele se reduc la Patru Minusuri şi Patru Plusuri şi la raporturile dintre ele. Cele Patru Minusuri sunt: scăderea proporţională a numărului lucrătorilor; micşorarea timpului pentru fabricarea fiecărei unităţi vandabile; micşorarea numărului de tipuri de obiecte fabricate; şi, în sfârşit,scăderea progresivă a preţurilor de vânzare.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Cele Patru Plusuri, în legătură strânsă cu cele Patru Minusuri, sunt: creşterea numărului maşinilor şi aparatelor, pentru a reduce mâna de lucru; creşterea indefinită a producţiei zilnice şi anuale; creşterea perfecţiunii mecanice a produselor fabricate; mărirea salariilor.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Unei minţi superficile şi învechite i s-ar putea părea că aceste opt scopuri se contrazic..." </i>de ce nu se întâmplă asta, puteţi afla din dilaogul dintre Gog şi Ford.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><b>O vizită lui Ghandi</b></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>"Vrei să ştii ... de ce dorim să-i alungăm pe englezi din India?..."</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>"...Voi ne-aţi schimbat sufletul şi noi nu mai putem suporta prezenţa voastră! Îţi aminteşti de <b>Ucenicul vrăjitor</b> al lui Goethe? Englezii au deşteptat în noi demonul politicii care dormea în adâncul spiritului nostru de asceţi dezinteresaţi şi acum nu mai ştiu cum să-l adoarmă din nou. Cu atât mai rău pentru ei!"</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><b>Măştile</b></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>"...cum se face că omul îşi acoperă toate părţile corplui, până şi mâinile (cu mănuşi), şi lasă goală partea cea mai importantă, faţa? Dacă ne ascundem toate membrele din pudoare sau ruşine, de ce nu ne-am ascunde faţa, care e, de obicei, partea cea mai puţin frumoasă şi mai puţin desăvârşită?" </i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><b>Canibalul pocăit</b></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>"Oamenii care vorbesc mereu de tablouri, de baluri, de binefaceri sau de probleme industriale mi-au devenit nesuferiti. Un om care a devorat, în patruzeci de ani de canibalism, cel puţin trei sute de semeni ar trebui să închege o conversaţie infinit mai "apetisantă" decât un clergyman (cleric), un boss sau un estet. Dar a fost o dezamăgire.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Pentru mine, care în general îi detest pe oameni, chiar şi înfăţişarea unui canibal e reconfortantă. Uitându-mă la Nsumbu, mă gândesc cu o sadică satisfacţie că acea burtă încreţită de bătrân a fost mormântul unei falange de oameni, egală în număr cu a eroilor de la Termopile. Dacă fiecare dintre noi, în cursul vieţii sale, ar consuma un număr egal de semeni, teoriile lui Malthus ar fi combătute din punct de vedere ecunomic şi practic. Trei sute de oameni reprezintă, orcum mai bine de două sute de chintale de carne sănătoasă şi gustoasă."</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i style="font-weight: bold;">Ideile lui Benrubi </i>(probabil că după citatele din această povestire se va înţelege şi de ce Papini a fost lăsat pentru multă vreme să zacă în spatele maculaturii livrate în şcoală şi mai ales în şcoala noastră. Din această cauză am ales ca această povestire să o redau aici într-o pondere considerabilă.)</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>"Ca să nu fie exterminaţi, au fost siliţi să inventeze mijloace de apărare şi au găsit două: banul şi inteligenţa...Evreul, devenit capitalist în legitimă apărare, s-a pomenit, din cauza decăderii morale şi mistice a Europei, unul din stăpânii pământului, însă împotriva voinţei şi a geniului său, Mai întâi l-au silit să fie bogat; apoi au proclamat că bogăţia contează mai mult decât orice, aşa încât, prin voinţa duşmanilor săi, săracul din Biblie şi prizonierul ghetourilor a devenit stăpânul săracilor şi al bogaţilor."</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>"...De fapt, daca observaţi bine, inteligenţa evreiască n-a făcut altceva, de un secol încoace, decât să sape din temelie şi să murdărească credinţele voastre cele mai scumpe, coloanele care susţineau edificiul gândirii voastre. Din momentul în care evreii au avut libertatea de a scrie, tot eşafodul vostru spiritual ameninţă să cadă."</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>"Oamenii au crezut întotdeauna că politica, morala, religia şi arta sunt manifestări superioare ale spiritului, care n-au nimic de-a face cu punga şi cu pântecele: iată că apare un ovrei din Trier, <b>Marx</b>, şi demonstrează că toate aceste lucruri foarte ideale se amestecă în gunoiul economiei vulgare...</i><i>"</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>"Din vremea "curţilor dragostei" </i>(reuniuni literare medievale, la care participau în general bărbaţi şi femei nobile şi la care se discutau aspecte ale iubirii curteneşti) <i>şi a Dulcelui Stil Nou</i> (mişcare literară italiană din secolul XIII al cărei promotor este <b>Dante Aligheri</b>) <i>suntem obişnuiţi să considerăm femeia ca pe un ideal, ca pe un buchet de perfecţiuni: iată ca intervine un evreu din Viena, Weininger, şi demonstrează ştiinţific şi dialectic că femeia e o fiinţă mârşavă, un abis de murdărie şi de josnicie.</i><i>"</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>"Religiile sunt considerate aproape de toţi oamenii ca fiind rezultatul unei admirabile colaborări între Dumnezeu şi facultatea cea mai remarcabilă a omului: iată că un evreu din <b>Saint-Germain-en-Laye</b>, Salomon Reinach, îşi bate capul să demonstreze că religiile nu sunt altceva decât o rămăşiţă a vechilor tabuuri sălbatice, sisteme de prohibiţie, cu suprastructuri ideologice variabile.</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Ne închipuim că trăim liniştiţi, într-un univers solid, având ca bază Timpul şi Spaţiul, considerate distincte şi absolute: iată că apare un evreu din Ulm, <b>Einstein</b>, şi stabileşte că timpul şi spaţiul absolut nu există, cătotul e bazat pe o veşnică relativitate, şi edificiul vechii fizici, mândria ştiinţei moderne, este distrus."</i></div>
<div style="text-align: justify;">
"- <i>Nu luaţi întocmai paradoxurile pe care le-am debitat în seara asta. Aşa sunt făcuţi evreii: le place să vorbească mult, iar când îşi iau avânt, vorbesc, vorbesc... şi sfârşesc întotdeauna prin a jigni pe cineva. Dacă v-am ofensat cu ceva, vă rog să mă iertaţi."</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i>
<i><b>Împotriva cerului</b></i><br />
<i>"...ceea ce urăsc mai cu putere este cerul superior, firmamentul. Suport încă, pentru utilitatea sa, soarele, această brută cu faţă de foc ciupită de vărsat, dar noaptea, stelele! Infinitul nu mă înspăimântă, ci mă dezgustă şi mă descurajează. Pentru a mă face să simt umilinţa micimii mele, era de ajuns pământul. Sfidarea cerului înstelat e nemăsurată, arogantă, ruşinoasă...Cometele care îşi târăsc coada în infinit, fără un scop raţional, nu-mi spun nimic ca să mă consoleze. Nebuloasele, aceste grămezi întunecate de praf cosmic, mă exasperează, ca toate lucrurile informe şi neisprăvite. Cât despre planete şi sateliţi, aceşti linguşitori stinşi care se învârtesc în horă ca să capete de pomană puţină lumină, îmi fac silă şi ruşine.</i><br />
<i>Nu îi înţeleg pe astronomi. Cum se face că nici unul din ei nu înnebuneşte şi nu se sinucide?"</i><br />
<i>"Pentru mine, care nu sunt, din fericire sau din nenorocie, nici versificator, nici mistic, cerul nu e altceva decât o pânză sinistră, pe care citesc în fiecare noapte sentinţa nulităţii mele iremediabile."</i><br />
<i><br /></i>
<i><b>Distracţii</b></i><br />
<i>"Am încercat opiul: mă face idiot. Toate alcoolurile: mă transformă într-un nebun respingător. Cocaina: abrutizează şi scurtează viaţa. Haşişul şi eterul sunt bune pentru micii decadenţi întârziaţi. Dansul e o dobitocie care te face să transpiri. Jocul, după ce am pierdut două sau trei milioane, mă dezgustă: e emoţie prea comună şi prea costisitoare. În music-halluri nu se văd decât obişnuitele grupuri de girls, toate boite, toate dezbrăcate, toate odioase, toate la fel. Cinematograful e o ruşine rezervată claselor populare."</i><br />
<i><br /></i>
<i><b>O vizită lui Lenin</b></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>"...aminteşte-ţi că Marx însuşi ne-a învăţat că teoriile n-au decât valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia şi din Europa, a trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a-mi realiza adevăratul scop. În alte ţări şi în alte vremuri, aş fi întrebuinţat altceva. Marx nu era decât un burghez evreu, călare pe statisticile englezeşti şi admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere şi hegelianism, în care amicul Engels injecta câteodată unele idei geniale. <b>Revoluţia rusă e o dezminţire completă a profeţiilor lui Marx. Comunismul a triumfat tocmai într-o ţară unde aproape nu există burghezie.</b>"</i><br />
<i><br /></i>
<i><b>Nimic nu-i al meu</b></i><br />
<i>"Sunt silit să vorbesc o limbă pe care n-am inventato eu; şi cei dinaintea mea îmi impun, fără voia mea, gusturile, sentimentele, prejudecăţile lor... eul rămâne o formă goală, un cuvânt fără conţinut real.</i><br />
<i>Aparţin unei clase, unui popor, unei rase şi nu reuşesc niciodată se evadez, orice aş face, din limitele pe care eu mi le-am trasat. Orice idee nu-i decât un ecou, orice gest- un plagiat. Pot să îndepărtez prezenţa oamenilor, dar o mare parte din ei continuă să trăiască, invizibili, înăuntrul meu cănd rămân singur... Cunosc ce am primit, dar nu ştiu ce am dat."</i><br />
<i><br /></i>Iar cum nici eu nu ştiu şi nu voi şti vreodată ce am dat, pot trăi doar cu speranţa că ofer un impuls pentru o lectură de pe urma căreia nu se poate pierde nimic. Cronofagia lecturii este doar o scuză pentru lenea intelectuală!<br />
<i><br /></i>
</div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-711720577868392052013-10-01T12:22:00.002+03:002014-01-20T15:09:05.475+02:00"Think outside the box" sau cum să devii un "om modern"<div style="text-align: justify;">
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjp7bUMQWB3kfITsk2balSTHQtmCkc2cN0athGA2kvQ0Fh0p1hMUrkQxFSLTuMGjIIv2bcquwwOE23iuMDn4EFQR9N13l2Hn3K7d_YMR0RWHPp0qmB-fm9KMcNNKAVdVFHdiJGs-2bhleSY/s1600/4841810469_e66c4aa029_z.jpg" imageanchor="1" style="clear: left; float: left; margin-bottom: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjp7bUMQWB3kfITsk2balSTHQtmCkc2cN0athGA2kvQ0Fh0p1hMUrkQxFSLTuMGjIIv2bcquwwOE23iuMDn4EFQR9N13l2Hn3K7d_YMR0RWHPp0qmB-fm9KMcNNKAVdVFHdiJGs-2bhleSY/s320/4841810469_e66c4aa029_z.jpg" height="200" width="320" /></a></div>
Suntem liberi să cugetăm! Este greu şi absurd să vii astăzi în ţările civilizate şi să te pronunţi împotriva gândirii libere. Nici nu am această intenţie. Problema este în altă parte. Ea apare acolo unde presiunile culturale forţează incompetenţa să devină formatoare de opinie. Fie că avem sau nu a face cu un domeniu, fie că avem sau nu un sistem logic organizat, fie că reuşim sau nu să structurăm o teorie simplă toate acestea sunt detalii insipide în faţa saltimbancului îndemn: "Think outside the box". </div>
<div style="text-align: justify;">
Nu contează mai deloc să poţi sau să fii capabil să faci asta, contează doar sa fii în trendul unei libertăţi de gândire şi exprimare. Este la modă să nu fii în acord cu clasicii, oricum sunt morţi. Este prea puţin important dacă eşti sau nu capabil să te lupţi cu sistemul lor de logică. Este chiar caducă integrarea într-un sistem clasic. Este grotesc să-ţi argumentezi opiniile şi să intri în detalii tehnice. Trebuie doar să ai concluzii diferite, să cunoşti superficial câte ceva şi să vorbeşti tare. Dacă mai eşti şi ecologist, reţeta succesului este garantată. Eşti un om modern! Nu trebuie să fii coerent, nu are sens să cunoşti problema alături de care te bâţâi în scrânciobul cu opinii. Se promoveaza cu orice preţ ieşirea la rampă a prostiei, a handicapurilor logice şi a ideologiilor colorate în roşu aprins. </div>
<div style="text-align: justify;">
Se promovează "modernitatea" şi independenţa. Curând va trebui să dăm bineţe câinilor la ieşirea din scara blocului. Aşa este modern, aşa este civilizat. Nici morcovii nu trebuie puşi în supă, este inuman! De la inchiziţie până astăzi, aproape nimeni nu şi-a mai "dorit" să fie fiert. De ce să vrea morcovul asta? De ce să-l tratăm cu dispreţ, fără a-i acorda şansa să-şi exprime punctul de vedere. Este doar diferit, asta nu înseamnă că trebuie exclus din rândul nostru. </div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Trăim greşit. Omenirea alături de capitalism a plecat pe o cărare întunecată, una care are nevoie de lumina călăuzitoare a "omului modern" născut pentru a ne arăta drumul. Un "om modern" asemeni unui Christos întârziat la cină, unul care şi-a uitat traista cu merinde agăţată în pomul care i-a devenit între timp soţie.</i> El a fost trimis să gândească în afara cutiei, să ne arate parcă pentru întâia oară cum sa uităm de ratele de schimb şi de inflaţie privind spre stoici, cum să fim "săraci dar cinstiţi". <i>Cinstiţi faţă de natură, dar nu faţă de natura umană!</i> Oamenii sunt pentru unii doar eroarea generată de pactul dintre morcovul nefiert şi Creatorul naturii extraumane, iar înţelegerile sociale şi natura economică sunt găunoase. </div>
<div style="text-align: justify;">
<i>Omul trebuie să-şi ia din nou frunza de arţar, să o aşeze unde trebuie şi să redevină modern. </i></div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-61792076882025598922013-04-12T15:30:00.000+03:002013-10-08T18:30:08.069+03:00Despre "ură" sub diverse forme <div style="text-align: justify;">
Presupun că titlul trimite către un subiect sensibil. Din această cauză vreau să specific încă de la început că aveţi în faţă un eseu şi nu o lucrare ştiinţifică. Nu-mi propun nici măcar să ofer explicaţii detaliate acestor fenomene, din cauza dimensiunii subiectului. Ce vreau să fac este - o trecere în revistă- a cărţilor care tratează acest subiect şi o prezentare a principalelor idei, cu intenţia de a-i provoca la lectură pe cei interesaţi să cunoască, înainte de a-şi da cu părerea.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Am citit astăzi în presă un titlu care suna astfel: <i>Mesaj xenofob în Anglia "Fără est-europeni". </i>Câţiva colegi şi-au arătat deja indignarea, dar nu faţă de titlul articolului ci faţă de xenofobia din ce în ce mai răspândită. În plus, surpriza era mai mare că ea şi-a găsit loc tocmai în Marea Britanie şi nu în Germania sau în alte state cu o aparent mai lungă tradiţie în "ura" faţă de alte naţii sau rase. Pentru posibilii cârcotaşi de ocazie, specific că nu se face confuzie între xenofobie, rasism sau alte forme degenerate de slăvire aduse propriilor calităţi. În esenţă, toate aceste forme de manifestare se nasc din frustrări, dintr-o neîmplinire a propriei rase, naţiuni sau din iluzia că propriul grup de apartenenţă nu este acolo unde îi este locul, adică în fruntea societăţii. Aşa s-au născut <i>xenofobia</i>, <i>rasismul</i>, <i>antisemitismul</i>,<i> fascismul</i>, <b>sionismul</b>, <b>comunismul</b>, <b>feminismul, ecologismul</b> (gruparea nu este întâmplătoare) şi alte mişcări stângiste născute din nemulţumirea faţă de statutul unui grup în raport cu altul sau altele. Am numit pe bună dreptate toate aceste "isme" ca fiind de stânga. Da, inclusiv fascismul (pentru argumentări suplimentare a se vedea Jonah Goldberg "Fascismul Liberal")! </div>
<div style="text-align: justify;">
Revenind la originea acestor "isme" se poate spune că ele au existat mereu ascunse în frustrările generalizate. Ocazional au apărut oameni suficient de nebuni încât să alimenteze această ură şi să-i ofere un scop, un vis prin care frustrarea să se transforme în măreţie; <b>Karl Marx</b> s-a folosit de sărăcie, de discrepanţele între clasele sociale. El a "vândut" visul unei împliniri meritate a celor săraci. A alimentat o frustrare care deja exista şi a oferit o soluţie, un antidot cu efecte mai cumplite decât boala în sine. Scriind "Manifestul Partidului Comunist", el a pus o armă în mâna nebunilor. "Capitalul" urma să împlinească visul de propăşire. <b>Adolf Hitler </b>s-a folosit de clauzele impuse Germaniei după Primul Război Mondial pentru a explica eşecul economic. A avut dreptate! Însă chiar el era orbit şi revoltat de clauzele impuse Germaniei. Era un orb în fruntea orbilor. Din această cauză a vrut ca Franţa să-şi semneze capitularea în acelaşi vagon de tren şi în acelaşi loc în care a capitulat Germania. Pentru aceasta, a fost nevoie ca vagonul să fie scos din muzeul în care se afla, printr-o gaură dată în peretele clădirii. Un gest ridicol caracteristic mai degrabă unui om nebun, decât unui conducător de stat. </div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: justify;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjkTJDB_gwFp_TTEpe7e8UdDoTmPa-1zXkra-3e1iqYPFhya1JVRujuAHaUauN-sPn-hlHNXLTM_tXylKyZ6d8tBn8fe_AQEWpSPNcNpqqEhKh1UWhNmKhLSu2Br-i0SWCHUxt9a7A1rpK3/s1600/Urmele+obsesiei.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="236" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjkTJDB_gwFp_TTEpe7e8UdDoTmPa-1zXkra-3e1iqYPFhya1JVRujuAHaUauN-sPn-hlHNXLTM_tXylKyZ6d8tBn8fe_AQEWpSPNcNpqqEhKh1UWhNmKhLSu2Br-i0SWCHUxt9a7A1rpK3/s320/Urmele+obsesiei.jpg" width="320" /></a></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Plecând de la un fapt real, adică imposibilitatea dezvoltării Germaniei în urma clauzelor de capitulare, soluţiile oferite au fost pe măsura nebuniei caracteristice omului. Ca fapt, deşi Germania a pierdut cel de-al doilea Război Mondial, clauzele celei de a doua capitulări au fost mult mai blânde.</div>
<div style="text-align: justify;">
Revenind la subiectul nostru, putem spune că indiferent de extremă, faptele nu au fost făcute de cei pe care îi blamează istoria ci de "masele de manevră" sau de cei care au fost dispuşi să-şi ofere viaţa pentru un ideal utopic. De ambele părţi, atât în nazism cât şi în comunism, au fost intelectuali care au "alimentat" sistemul.</div>
<div style="text-align: justify;">
Ce legătură au toate acestea cu subiectul? Ei bine, sistemul de conducere este cel care a făcut diferenţa.</div>
<div style="text-align: justify;">
În perioada interbelică şi chiar mai devreme, ţările cu cel mai ridicat nivel de "ură" faţă de alte rase sau naţiuni erau SUA, Franţa şi Anglia. Tradiţia liberală de guvernare le-a ferit pe acestea şi în special pe britanici, de tragedii precum cea a Germaniei.</div>
<div style="text-align: justify;">
Spre exemplu, în secolul al XIX-lea, în Anglia a luat naştere <i>ştiinţa</i> denumită <i>"eugenie"</i>. Ea şi-a propus să răspundă unor întrebări presante în acea vreme, printre care "<i>primejdia degenerării rasei albe"..."S-ar fi înmulţit prea tare rebuturile umane, purtătoare ale unei eredităţi încărcate, însemnate cu pecetea mizeriei, bolilor şi alcoolismului</i>."(Lucian Boia, Tragedia Germaniei 1914-1945, 2010, p.44). Bazele acestei ştiinţe au fost puse de britanicul <b>Francis Galton</b> cu lucrarea "<i>Natural Inheritance</i>" (1889). Esenţa acestui curent era "<i>folosirea puterii statale pentru îmbunătăţirea sănătăţii rasiale, genetice sau bilogice a comunităţii.</i>"(Golberg, Fascismul Liberal, 2010, p.261). Aparent nimic rău în asta! Asociaţiile evreieşti profită astăzi de acest element şi fugăresc fantome chiar şi acolo unde nu sunt (a se vedea critica adusă de asociaţiile evreieşti din SUA luc<span style="font-family: sans-serif; font-size: x-small;"><span style="line-height: 19.1875px;">rării The Bell Curve: Intelligence and Class Structure in American Life (1994) scrise de libertarienii <b>Carles Murray</b> şi <b>Richard J. Herrnstein</b>)</span></span></div>
<div style="text-align: justify;">
Convertirea eugeniei în termeni de înmulţire selectivă şi puritate rasială fusese deja făcută de francezul <b>Arthur de Gobineau </b>în "<span style="font-family: inherit;"><i>Essai sur l'in</i></span><i style="color: #1c1c1c;">égalit</i><i style="color: #1c1c1c;">é </i><span style="font-family: inherit;"><i>des races humaines (1853-1855)</i></span>" care vedea rasa pură ca fiind cea a indo-europenilor originari din platourile Asiei-Centrale, însă fără mare impact. După cum susţine <b>Lucian Boia</b>, impactul în Germania a fost realizat abia în 1900 de către britanicul <b>Huston Stewart Chamberlain</b> cu lucrarea "<i>Geneza secolului al XIX-lea</i>" care susţinea că germanii sunt rasa nobilă prin excelenţă. Pentru mai multe detalii în acest sens, recomand a se citi "Tragedia Germaniei 1914-1945" de Lucian Boia, sau măcar capitolul "Mai rasişti?" din care am să postez aici un paragraf edificator:</div>
<blockquote class="tr_bq">
<div style="text-align: justify;">
<i>"Interesul pentru eugenie este...mai mare în Anglia decât în Germania. Înfiinţată câţiva ani mai târziu, în 1908, "Societatea de educaţie eugenică" din Londra număra</i> -spre deosebire de "Societatea de igienă rasială" de la Berlin care avea şi un mare număr de evrei în componenţă- <i>în 1914, 1 047 de membri, faţă de 425 (în 1913) ai Societăţii similare din Germania. În 1913 se pun bazele Societăţii franceze de eugenie. Câţiva autori francezi exprimă de altfel puncte de vedere mai radicale decât putem întâlni la eugeniştii din Germania. Printre aceştia, doi savanţi celebri, ambii laureaţi ai premiului Nobel pentru medicină. Charles Richet publică în 1919 o carte despre "selecţia umană (La Selection humaine), în care preconizează "regenerarea naţiunilor şi a oamenilor" în vederea creării "unei rase umane admirabile" ; printre metodele recomandate figurau "evitarea oricărui amestec al raselor umane superioare cu rasele umane inferioare", precum şi eliminarea persoanelor "anormale". Iar doctorul Alexis Carrel susţine în cartea sa L'Homme, cet inconnu, apărută în 1936,...aplicarea riguroasă a principiilor eugenice prin înlăturarea "rebuturilor" umane; un mijloc recomandat era camera de gazare (cu doar câţiva ani înainte de folosirea acestei "tehnici" în Germania nazistă)! </i>" (Lucian Boia, Tragedia Germaniei 1914-1945, 2010, pp.45-46)</div>
</blockquote>
<div style="text-align: justify;">
Din câte se poate observa, implicarea Germaniei nu a fost decât un factor de conjunctură. Ea a fost vinovată de a fi avut un sistem şi un om care să permită punerea în aplicare a unui asemenea masacru. În rest, originile teoretice şi "vinovaţii morali" nu s-au aflat în sânul ei ci mai degrabă în cel al Angliei şi al Franţei, aceleaşi ţări care astăzi sunt caracterizate fie de xenofobism fie de rasism. Nimic nou! Dacă aceste manifestări sunt izolate sau pot avea impact la mase, rămâne de văzut! </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Câteva recomandări "accesibile" (pentru doritori) în afara celor menţionate în text:</div>
<div style="text-align: justify;">
<i><br /></i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>1.<b> Raymond Aron</b> - Opiul intelectualilor - Editura Curtea Veche 2005</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>2. <b>Jean-Francois Revel</b> - Cunoaşterea inutilă - Editura Humanitas 1992 si 2007</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<i>3. <b>Francois Furet şi Erns Nolte</b> - Fascism şi Comunism- Editura Art 1998</i><br />
<i>4.<b> Czeslaw Milosz</b> - Gândirea captivă - Editura Humanitas 1996</i></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-85626539132838533092012-08-22T16:06:00.002+03:002012-08-22T17:15:24.810+03:00Prolifice lumi în paralele politice<div style="text-align: justify;">
Când eram<i> mitel</i>, tata încerca să mă convingă de faptul că nu este suficient să-ţi doreşti un lucru pentru a-l putea avea. Deşi desenele animate şi poveştile mamei încercau să-mi demonstreze contrariul, se pare că învăţătura tatălui a fost bună. Am mai crescut niţel şi am constatat că a-ţi dori ceea ce nu poţi avea, nu doar că este insuficient, ci adesea poate deveni şi motiv de frustrare. Când am înţeles aceste adevăruri, încercam să mă las purtat de vălul imaginaţiei doar atunci când aveam cărţile de basme în faţă şi să renunţ la a-mi crea lumi paralele de faţă cu toată lumea. La vremea aceea aveam vreo zece ani. </div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Astăzi, un personaj ceva mai experimentat în ale vieţii... moravuri şi năravuri, vine să ne cheme în lumea sa, o lume în care ne spune că va curge lapte şi miere, o lume în care nu există nici plagiat şi nici constituţie, o lume în care "procurorul speciei umane în procesul interminabil cu divinitate" devine însuşi Crin Antonescu, o zeitate absolută, un titan politic ale cărui ditirambii au fost compuse de marele Voiculescu şi şleatca sa. Acest personaj de basm, a apărut ieri să ne argumenteze absenţa foii sale de demisie prin faptul că " în lumea reală Traian Băsescu a fost demis!". Nu este foarte grav în a-ţi justifica eşecul, însă astăzi dimineaţă am observat că în lumea mea preşedinte este tocmai Traian Băsescu. Constatarea mă face să cred că România ori a fost binecuvântată de zei şi i s-a oferit oportunitatea de a fi condusă de un personaj mitologic, în înfăţişarea lui Crin Antonescu, ori eu trăiesc într-o lume paralelă, cu un preşedinte care în fapt nu este, în timp ce eu văd că este. Este neccesar acum, fie ca noi, cei în a câror ţară vedem că preşedinte este Traian Băsescu, fie ca el, cel care nu trăieşte în lumea cu preşedintele existent Traian Băsescu, să mergem (meargă) de urgenţă la un consult psihiatric. Nu de alta, dar România a ajuns deja "de poveste" încă de pe vremea în care votau morţii. Nu cred că este necesar astăzi să mai creăm pe aceste meleaguri şi lumi paralele, noi dimensiuni şi alte divagaţii. </div>
<div style="text-align: justify;">
<i>În concluzie</i>, lăsând la o parte caraghioşenia situaţiei reale, constat ca observator subiectiv, că nu toţi au avut parte de acel dram de învâţătură reală, care să le despartă imaginarul de real şi viceversa. Din păcate pentru noi, un preşedinte interimar ce a fost în funcţie până mai ieri, crede în prieteni imaginari, în lumi fantastice şi face "prolifice politice" din postura de paralel cu dânsele. Dacă tot nu avem gimnaste cu veleităţi la parelele, avem cu nemiluita politicieni cu predilecţie la paralelisme. Păcat că nu se introduce şi proba de "paralel cu politica" la olimpiadă. </div>
<div style="text-align: justify;">
Ce să mai zic...<b><i>ghinion pe noi şi ghionoi pe ei, căci aceasta e arma politicii româneşti!</i></b></div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-7787050212505784682012-07-26T22:40:00.002+03:002013-10-08T19:40:12.681+03:00"Povestea târfelor mele triste" Gabriel Garcia Marquez (recenzie)<div style="text-align: justify;">
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhVKNtwan9FiDIGNbtTh88jZwdUAlz8GfDxTxvZeR-a41q0k6Q3JB_4tkwq4ZaRnswK1gWGrk0ZoNwIygx34heLWBIMW3sRvK-n2F4jV-X9KtVCbkti73tGhR4dYUZ19ZYbbt4M_cx0NMlw/s1600/Povestea+tarfelor+mele+triste.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEhVKNtwan9FiDIGNbtTh88jZwdUAlz8GfDxTxvZeR-a41q0k6Q3JB_4tkwq4ZaRnswK1gWGrk0ZoNwIygx34heLWBIMW3sRvK-n2F4jV-X9KtVCbkti73tGhR4dYUZ19ZYbbt4M_cx0NMlw/s320/Povestea+tarfelor+mele+triste.jpg" width="206" /></a></div>
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
</div>
<div style="text-align: justify;">
<i>"M-am trezit în revărsatul zilei, fără să-mi amintesc unde mă aflu. Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuita ca un făt. Am avut senzaţia neclară că o simţeam sculându-se în beznă şi că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat. A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoşteam vicleşugurile seducţiei şi veşnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându-mă după preţ decât după farmecele lor, şi <b>făcusem dragoste făra dragoste, pe jumătate îmbrăcaţi, de cele mai multe ori, şi întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui ca suntem buni.</b> În noaptea aceea am descoperit plăcerea incredibilă de a contempla trupul unei femei adormite, făra îmboldirea dorinţei sau pudorii."</i> Cu acest text ne întâmpină lucrarea în librării, pe coperta a patra a cărţii. O carte prea scurtă pentru a fi denumita roman şi prea lunga pentru a o numi povestire, însă, cu unele caracteristici apropiate de nuvelă. O carte ce mai are proprietatea, prin titlul său, de a-i respinge pe neaveniţii de lectură, şi de a-şi apropria în liniile sale, pe omul ce cunoaşte scriitura lui Marquez.<br />
Nuvela Povestea târfelor mele triste ne trimite atent spre trăirea unui personaj, cu o experienţă de viaţă, de nu mai puţin de nouăzeci de ani. O considerabilă vârstă pentru a putea emite pretenţii la un absolut al cunoşterii, cunoaştere de experienţe tangibile şi intangibile, dar cu un caracter facil cognoscibil. Ceea ce desăvârşeşte însă această scriere nu este incomprehensibilitatea cunoaşterii, ci derizoriul iubirii raportat la necuviinţă şi intensitatea trăirii emotive raportată la pudoare.</div>
<div style="text-align: justify;">
Reperul la vulgaritate este într-o continuă aşteptare, fără însă a fi atins. Acesta este chiar secretul intensităţii trăirii, trasat în cele mai pretenţioase linii de Gabriel Garcia Marquez. O intensitate oferită din însăşi viciul lipsei sale. O dragoste oferită târziu, ca printr-o tragere la sorţi, a cărei bilet de participare se află în refuzul de a iubi la timpul potrivit. O necuviinţă a vieţii ce din exterior pare să ironizeze individul. Pare să-i ofere pe tavă un fruct a cărui atingere îi este nepermisă din propria-i cuviinţă. O interdicţie ce paradoxal nu generează nici milă, nici ură. Ea dă naştere unui uragan sufletesc ce luminează tabloul predominant nocturn al cărţii. Ea este cea care are menirea de a declanşa pulsaţia sufletească necesară, îndriduită de a ne lăsa la finalul cărţii alături de un optimism sever!<br />
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-816261922093728512010-03-15T14:56:00.007+02:002012-07-26T13:10:43.689+03:00Omul din ceas (sau) Ceas de om<div style="text-align: justify;">
Începem să alergăm descreieraţi prin viaţă, după o hermeneutică a înţelepciunii. Alergăm în mod firesc într-un cerc. Alergăm în mod normal din ce în ce mai încet. Ne metamorfozăm firesc, prin gândire, din secundare în minutare şi din minutare în fiinţe mici şi lente, aproape inerte. Ne schimbăm treptat şi ţelurile şi anvergura aripilor şi destinul. Furăm din ce în ce mai puţine cunoştinţe, secăm din ce în ce mai multe virtuţi şi umplem din ce în ce mai multe pahare cu armade de vorbe. Nici noi nu mai avem cunoştinţă de existenţa vinurilor bune.</div>
<div style="text-align: left;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Alergătura asta nu dăunează. Este adesea utilă pentru a ne arăta cum NU.<br />
Cum nu trebuie să facem, cum nu trebuie să alergăm, cum nu trebuie să ne schimbăm ţeluri, cum să nu umplem în final pahare cu vin prost, cum să nu bem vinul în cinstea trecerii noastre prin timp.</div>
<br />
<div style="text-align: justify;">
Ne ferim de transformări dar vrem să evoluăm şi observăm cum NU trebuie să ne ferim de transformări. Acceptăm transformările şi învăţăm cum NU trebuie să acceptăm evoluţia.</div>
<br />
<div style="text-align: justify;">
Ne revoltăm împotriva a orice, dar foarte rar împotriva interesului nostru faţă de prostia altora. Ne muţumim să observăm şi să analizăm, dar foarte rar observăm transformarea noastră.</div>
<br />
<div style="text-align: justify;">
Sfârşim inevitabil cu sticla plină de sfaturi pe care mai apoi, pe baza multor îmbunătăţiri ale substanţei date, o turnăm mai departe în paharul altora. Devenisem acum un fel de înţelepţi.</div>
<br />
De ce nu începem prin a căuta substanţe noi, de ce nu ne transformăm noi în ceasuri şi să îi lăsăm pe alţii să asude la întreţinerea lui Cronos?! Să-şi crească Uranus şi Gaia singuri copilul, să vedem că timpul dispare, sau că timpul e veşnic şi noi trecem prin el; dar asta nu o voi fi spus chiar eu.<br />
<br />
<div style="text-align: justify;">
Eu stau mai bine retras, să vorbesc pe terasa unei cafenele cu Bacovia, să uit că există şi mers, să privesc cum toamna cântă la masă, să o plătesc pe ea să-mi descânte, să stau alături de Verlaine, să plătesc copacii să se dezbrace şi, mai apoi, să privesc indiferent la ceas, să iau aminte cum NU şi să mă bucur de spectacolul nostru, împreună cu Baudelaire...</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
În final, până şi limbile ceasurilor rămaseră împotmolite în noroiul grobian sau în lumea urbană... Îmi este totuna!</div>
<br />
<div>
</div>
Scrisa în noaptea zilei de 07 octombrie 2009<br />
<div>
<br /></div>Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-68108001456172958952010-01-19T14:38:00.010+02:002012-07-27T15:35:44.430+03:00Etimos pentru "snobismologia" româneascăSimplismul practic a fost mereu caracteristic românului. Tot ceea ce incearcă al nostru popor să desluşescă în hăţişul ideologic este spulberat în prima fracţiune de secunde de practică. Noi nu suntem şi nici nu vom fi vreodată "practicticieni".<br />
<div>
Românul este un soi de maşinărie bizară, cu o multitudine de idei aparent proprii, cu o multitudine de convingeri aparent izvorâte din raţionalitate şi cu un excelent spirit teatral. Românul are simţirea şi credinţa întru artă pentru că arta se spune că ar fi cultă. Nu contează pentru el dacă persoana în sine a ajuns la o adulaţiune faţa de pictură prin descoperirea componentelor cromatice, a unor simboluri fascinante, prin analiza liniilor, perfect trasate de Da Vinci sau prin trăirea în muzica clasică! El a ajuns astfel prin simplul fapt că a privi o pictură, a asculta ce e la modă, a renunţa la subcultura manelistă... DĂ BINE. </div>
<div>
A privi, a asculta sunt chiar şi acestea uşor forţate spre pozitiv, deoarece contemplarea întru artă nu poate fi facută doar pentru a ne creşte respectul de sine sau pentru a dobândi o aura culturală. Însemnătatea unei analize proprii cade deja în derizoriu. Mai simplu este să dai senzaţia că priveşti, să dai senzaţia că faci, să dai senzaţia că ştii, să dai senzaţia că nu eşti ignorant şi incult, iar în cazul în care eşti descoperit, nu poţi decât să revii la burlesc şi aştepţi să fii văzut ca fiind isteţ, perspicace sau măcar simpatic. Cam aşa văd eu românul clasic.<br />
Persuasivitatea ingrat mascată de care dă dovadă acest popor, poate fi considerată o adaptare istorică la modernitate, adică la o stare la care el, prin evoluţia sa ca întreg unitar, nu va reuşi să ajungă niciodată. Exceptând oamenii de cultură ai acestei ţari şi pe cei ce au terminat de devorat câteva biblioteci, restul încearcă să se metamorfozeze în orice este nevoie pentru a da bine. Romănii nu au caracter, ei nu au o pesonalitate proprie care să le ghideze raţional gusturile, fie ele educate sau nu.<br />
Singurul lucru pozitiv care îl pot spune cu certitudine despre acest popor este adaptabilitatea lui. Unii dintre noi sunt exaltaţi de această formă primară de inteligenţă şi nu realizează că supravieţuirea întregului regn animal se bazează pe adaptabilitate fără a se mândri cu asta. Faptul în sine, cum am şi menţionat, este unul pozitiv; însă omul modern are pretenţia de a se diferenţia. Aici ar fi momentul să realizeze că diferenţierea nu se face printr-un umor burlesc (la fel de caracteristic acestor meleaguri) şi nici prin copierea excesivă a evoluţiei altor popoare, ci prin educaţie şi raţiune, printr-o construcţie stabilă, lentă şi constant cumulativă.<br />
În concluzie, românul de rând, pentru că despre el am vorbit acum (iar expresia de român de rând nu e făcută pe bază de funcţii sau pe bază financiară ci strict pe baza anvergurii culturale, aşa cum ar trebui să stea lucrurile în mod normal) nu vrea decât să fie văzut bine şi ajunge astfel să se definească în haina lui snoabă, mereu la modă, în mintea lui creaţă, mereu supraevaluată, în sinea lui, mereu visătoare şi dornică de a fi ceva, de a fi cineva, fără a face nimic din proprie raţiune. El se preferă sclavul unor corporaţii multinaţionale pentru a-şi asigura pâinea şi pentru a-şi întreţine imaginea de "om bine".<br />
Repulsia sa faţă de cultură vine parca din rărunchii obosiţi ai unui animal preistoric! Neştiind cum se stabileşte valoarea culturală, văzând că aceasta necesită sudoare şi lectură temeinică, el elege a se măsura în valoare monetară.<br />
<br />
Culmea românismului este că unora chiar le reuşeşte, deoarece ei între ei se văd bine si ei între ei se ridică pe piedestaluri şi ei între ei se văd ca reprezentând ceva sau măcar pe cineva.</div>Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-63476381499228503322009-12-04T19:24:00.015+02:002013-10-05T15:14:14.558+03:00"Terorismul intelectual" (RECENZIE)<div style="text-align: justify;">
<div style="text-align: center;">
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg0As8dQgrf4EE8AadybU3zUA5iR0ZlqtAIF0ndaAppnK-7uWkRrL3t-Fe99F1Jsc3JTpa9DilzjnUnOeTr5zEW-jDsoSOclP2y0p5GqtJx1pnCCCRZdjrm5DYnAR408_viWWZ7XsByejsw/s1600/terorismul-intelectual.jpg" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEg0As8dQgrf4EE8AadybU3zUA5iR0ZlqtAIF0ndaAppnK-7uWkRrL3t-Fe99F1Jsc3JTpa9DilzjnUnOeTr5zEW-jDsoSOclP2y0p5GqtJx1pnCCCRZdjrm5DYnAR408_viWWZ7XsByejsw/s320/terorismul-intelectual.jpg" width="320" /></a></div>
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<br /></div>
<span style="font-weight: bold;"><br /></span>
<span style="font-weight: bold;"> I</span></div>
Chiar dacă nu voi face la modul propriu o recenzie a cărţii lui Jean Sevilla, am considerat că este bine să o aduc în discuţie. Fără doar şi poate, una din cele mai documentate cărţi citite de mine până la această vreme şi nu pot spune că am citit puţin. Spun totuşi că nu este la drept vorbind o recenzie deoarece voi lăsa adesea ca în comentariile mele să pătrundă citate şi observaţii ce nu am pretenţia de a fi cele mai obiective cu putinţă. Dacă tot am lămurit acest aspect, am să încep aşa cum îmi place mie, cu sfărşitul. Coperta a IV-a a cărţii lui Jean Sevilla, ne rezumă în cel mai succint mod cu putinţă, o parte din ceea ce trebuie să ne rămână în minte după lecturarea acestei cărţi.<br />
<br />
"În 1950 elitele îl ridicau în slăvi pe Stalin. În 1960, aceleaşi elite ne asigurau că decolonizarea va aduce fericirea în ţinuturile de dincolo de mări. În 1968, visau să suprime orice constrăngere socială. În 1975 salutau victoria comunismului în Indochina. În 1981, credeau c-au părasit întunericul pentru lumină. În 1985, proclamau că Franţa e datoare să primească dezmoşteniţii din întreaga lume. Iar în '90, afirmau că timpul naţiunilor, al familiilor şi al religiilor a luat sfârşit. Timp de 50 de ani, spiritele refractare acestui discurs au fost discreditate, iar faptele care au contrazis ideologia dominantă au fost trecute sub tăcere. Acesta este terorismul intelectual. Practicând amalgamarea, procesul de intenţie şi vânătoarea de vrăjitoare, acest mecanism totalitar a constituit un obstacol în faţa oricărei dezbateri reale asupra problemelor pe care le angajează viitorul."<br />
<br />
Nimic mai adevărat pot spune eu. Ceea ce impresionează la acest autor, nu este doar cantitatea argumentării şi numărul impresionant de date istorice pe care le utilizează ci forţa expresivităţii sale prin intermediul acestor argumente. Jean Sevilla este unul dintre puţinii oameni care au avut curajul să condamne fără ocolişuri şi nuanţe, regimul comunist. Un regim utopic şi criminal, un regim a cărui bestialitate o depăşeşte pe cea a nazismului atât ca număr de victime cât şi ca efecte. În cei 40 de ani în care această "fantomă", cum o numea Marx, a bântuit Europa, şi nu numai, oamenii au fost reduşi la stadiul de animale de povară. Singura libertate care li se oferea era aceea de a munci. Un sistem utopic, un vânzător ambulant de vise, cu mecanisme economice compromise încă de când Karl Marx le-a înşirat pe foaie.<br />
<br />
Totuşi condamnarea orală a comunismului nu este suficientă. Personal, ca cetăţean al României, nu sunt nici înduioşat şi nici terifiat de faptul că nazismul a persecutat evrei. Sunt însă îngrozit de faptul că nazismul a persecutat oameni, indiferent de apartenenţa lor religioasa. În momentul acesta, luând lucrurile astfel, putem observa în contrapondere un bilanţ năucitor al victimelor comunismului. Voi face acest lucru, extrăgând un întreg paragraf din cartea prezentată.<br />
<br />
"La 6 noiembrie 1997....un volum de opt sute de pagini îşi face apariţia în librării: "Cartea neagră a comunismului". Această lucrare colectivă conţine sinteza globală a crimelor comise de comunism în lume. Ţară cu Ţară, cartea recenzează faptele, locurile, datele, numele călăilor, numărul victimelor. Această halucinantă coborâre în infern, începe în Rusia încă din 1917. Îl vedem pe LENIN poreclind Comisariatul pentru Justiţie "Comisariatul pentru exterminare socială", vedem bolşevicii gazându-i pe ţăranii rebeli, înfometând regiunea Volgăi (<span style="font-weight: bold;">5 milioane de morţi</span>), apoi Ucraina (<span style="font-weight: bold;">5 până la 6 milioane de victime</span>). În timp ce poporul rus se scufundă în noaptea gulagului, comunisml se răspândeşte: Europa, Africa, Asia. Marele Salt înainte a lui Mao înseamnă "cea mai mare foamete din istorie". În Cambogia, Pol Pot duce barbaria spre culmi. Bilanţul general al comunismului: <span style="font-weight: bold;">20 de milioane de morţi în URSS, 65 de milioane în China, 6,5 milioane în restul Asiei, 1 milion în Europa de Est, 1,7 milioane în Africa, 150 000 în America Latină...</span>Totalul se apropie de<span style="font-weight: bold;"> o sută de milioane de morţi</span>."<br />
<br />
Mai pot exista dubii după aceste cifre? Mai pot exista semne de întrebare asupra ideii de comunism? Se mai poate pune vreodată problema testării unor regimuri totalitare? Mai este nevoie să îi tolerăm pe cei ce au lăudat comunismul? Toţi aceia ce au scris măcar un sigur rănd de laudă la adresa unui dictator, din proprie credinţă, se fac la fel de vinovaţi de crime precum dictatorii şi călăii înşişi. Ei sunt autorii <span style="font-weight: bold;">Terorismului intelectual</span> şi ei sunt cei care au permis ca o astfel de boală să se împământenească atatât de adânc în ideologiile unor generaţii.<br />
<br />
<div style="text-align: center;">
<span style="font-weight: bold;"> II </span> </div>
Nici astăzi, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, nu au dispărut în totalitate cei care au crezut în el. De ce? Să mergem în trecut şi putem observa că nici măcar în momentele în care Soljeniţân a dezvăluit ororile gulagului, intelectuali de talia lui Sartre nu au avut puterea să recunoască faptul că au greşit. Dacă astfel stau lucrurile, cum este posibil să cerem oamenilor de rând, care consideră că în vremurile negre ale istoriei "s-au descurcat" şi spun asta cu nostalgie, să-şi renege propria raţiune sau propriile crezuri egoiste. Ineluctabilă această stare de spirit, atâta vreme cât omul simplu nu mai crede în forţa salvatoare a democraţiei, a capitalismului şi în forţa pieţelor libere de a aduce prosperitatea. Mai mult decât atât, prin libertatea democratică bătrânii noştri zăresc "libertinajul", o cu totul altă formă de democraţie, o formă de încălcare a regulilor de moralitate, conduită şi bun simţ. În pofida faptului că ucide şi distruge tot ce atinge, comunismul continuă încă să le ofere persoanelor cu "insuficienţă raţională" un vis prezentat sub diferite forme de social democraţie; un vis ambalat în diverse forme de asociere şi sub acoperirea opacă a organizaţiilor ce se autointitulează "de protecţie a...", a tot ceea ce nu poate fi sau nu trebuie protejat. Organizaţii ce au ca scop vise absurde, fără a avea rezultate demne de luat în seamă. Fără a avea strategii reale şi soluţii, aceste organizaţii ştiu doar să-şi scoată adepţii în stradă, să deranjeze prin obscenitate şi lipsă de bun simţ, să deranjeze prin însăşi lipsa lor de raţiune. Asemănările între aceste fundaţii, organizaţii şi doctrina lui Marx, sunt brutale prin elocvenţă. Ele promovează nu o democratizare ci o imbecilizare. Democraţie însemnă voinţa majorităţii şi nu a unui grup. Grupul are doar datoria democratică de a respecta regula majorităţii şi nu de a forţa prin represiuni, guvernele, să le ofere un drept refuzat de însăşi majoritatea oamenilor. În acel moment se cere nu un drept ci o excepţie de la democraţie. Statul, dominat de partide şi de nevoia de voturi, dă crez acestor adunături cu argumente infim verosimile şi ajung la aberaţia ca democraţia să fie creată pe baza unor legi majoritar coercitive. Acum, "elitele" au rolul lor de a fi tolerante ale prostiei şi de a elogia aceste "drumuri către normalitate", iar în cazul în care cineva sesizează inepţia, devine automat catalogat ca fiind antidemocratic, depăsit sau chiar comunist.<br />
Trebuie să-şi aibă şi neomarxismul faţa lui umană, oricât de schingiuită ar fi.<br />
<br />
În acest mod deloc subtil, ci chiar grosolan, într-o democraţie a majorităţii prostimea minoritară impune regulile. În acest mod, normalul se erijează spre intoleranţă şi este catalogat ca atare; intoleranţa devine o formă de manifestare condamnabilă; bunul simţ şi moralitatea se relativizează cu bună ştiinţă, ajungând să-şi opună însuşi înţelesul; toleranţa însoţeşte anormalitatea şi prostie devine "deschidere la minte"; iar în cele din urmă, democraţia devine treptat, greşit înţeleasă, simbol coercitiv impus majorităţii de către o minoritate "gălăgioasă", cu timp de proteste. Cu acest parcurs deloc lent, <span style="font-weight: bold;">TERORISMUL INTELECTUAL</span> acţionează, îşi face datoria, îi pune la zid pe nesupuşi, aducând elogii "minţilor deschise către viitor". Un viitot categoric incert, reprobabil şi susceptibil.<br />
<div style="text-align: right;">
<span class="Apple-style-span"><br /></span></div>
</div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-58276554151994759002009-10-07T16:08:00.039+03:002012-07-26T22:46:25.940+03:00"În afara destinului" (RECENZIE)<br />
<div class="separator" style="clear: both; text-align: center;">
<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEimMAAgoSJD57MaWLD-dsp9NDUCZnTrJUCAH4es9y3pAt5xkRjBYRmEgwexiJCE-2iZhIg6ZgqoKcIQtbR9WN7Ry3GmwfCvUTbfcJoT4W-8D5XJfYvFiAQg7m2e1LyxPkNJ8mTYAa7vy-Gf/s1600/In+afara+destinului.png" imageanchor="1" style="margin-left: 1em; margin-right: 1em;"><img border="0" height="320" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEimMAAgoSJD57MaWLD-dsp9NDUCZnTrJUCAH4es9y3pAt5xkRjBYRmEgwexiJCE-2iZhIg6ZgqoKcIQtbR9WN7Ry3GmwfCvUTbfcJoT4W-8D5XJfYvFiAQg7m2e1LyxPkNJ8mTYAa7vy-Gf/s320/In+afara+destinului.png" width="257" /></a></div>
Recent am terminat de lecturat, în limba română, romanul de debut al lui Imre Kertész- "În afara destinului".<br />
Autorul, scriitor de origine maghiară, de etnie evreiască, laureat al <a href="http://ro.wikipedia.org/wiki/Premiul_Nobel_pentru_Literatur%C4%83" title="Premiul Nobel pentru Literatură">Premiului Nobel pentru Literatură</a> pe anul <a href="http://ro.wikipedia.org/wiki/2002" title="2002">2002</a>, face în romanul său "În afara destinului", o impresionantă descriere a timpului petrecut în lagărele germane. Spun o descriere a timpului şi nu a vieţii deoarece dincolo de graniţele umanului, încetează să mai existe vreo urmă de viaţă. Timpul se opreşte, visele şi speranţele se sting treptat iar inumanul devine firesc.<br />
Dacă citim această carte, putem spune că şi expresia de "timp petrecut", care o folosisem anterior, este exagerată şi ar putea fi mai degrabă înlocuită cu "timp oprit".<br />
Autorul ne introduce într-o lume în care totul pare să fie normal, totul pare să se întâmple în firescul lucrurilor, conform unei fatalităţi ce nu suferă paradoxuri ci mai degrabă se împleteşte omogen cu banalitatea morţii, frigului, a lumii în care cadavrele sunt privite cu invidie, şi se descâlceşte pe alocuri atunci când vine vorba de nevoile fizice primare. Nici în acest mod, frumoasa ţesâtură nu pare a avea mari defecte. Totul este firesc pentru că "aşa este normal să se petreaca lucrurile într-un lagăr". Aşa este normal ca "omul superior" să trateze pe "omul inferior", pentru ca mai apoi totul să fie şters şi chiar iertat, fără prea multe scuze şi regrete.<br />
Omul, scriitorul, deţinut al <a href="http://ro.wikipedia.org/wiki/Lag%C4%83r_de_concentrare" title="Lagăr de concentrare">lagărului de concentrare</a> <a class="mw-redirect" href="http://ro.wikipedia.org/wiki/Auschwitz" title="Auschwitz">Auschwitz</a>-<a class="new" href="http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Birkenau&action=edit&redlink=1" title="Birkenau — pagină inexistentă">Birkenau</a> în 1944, eveniment căruia a reuşit să îi supravieţuiască, ne introduce în sala de operaţie psihologică a deţinutului, pe uşa din spate, fără a deranja "bunul mers al lucrurilor" şi ne îndrumă treptat spre cele mai inimaginabile procese descriptive, astfel încât cititorul să înainteze sigur şi fără temeri, până în momentul în care se trezeşte ca fiind el însuşi nimic mai mult decât un număr, un observator vlăguit, fără puterea de a interveni, şocat de evenimente şi în acelaşi timp uluit de forţa şi rezistenţa omului "fără destin".Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-81455101984335093442009-06-01T13:53:00.004+03:002012-01-15T14:58:25.409+02:00PAUL CELANpoezie scrisa de PAUL CELAN<br />(cel mai mare poet modern de origine evreiască. Este născut la Cernăuţi-1920 şi a decedat în 1970 la Paris. Pseudonimul său a fost Paul Antschel, )<br /><br />CĂMAŞA MORŢILOR<br /><br />Ce tu ţesut-ai din ceva uşor,<br />eu port în cinstea pietrei.<br />Când ţipetele-n beznă le<br />trezesc, ele adie.<br /><br />Ades, cînd am a mă bâlbâi,<br />face uitate falduri,<br />şi cel ce sînt îi iartă<br />celui care-am fost.<br /><br />Dar Domnul haldelor<br />îşi bate ne'nţeleasa tobă,<br />şi cum un fald cădea,<br />întunecatul fruntea o-ncreţeşte. <div><br /></div><div><br /></div><div><br /><br />ANII DE LA TINE LA MINE<br /><br />Anii de la tine la mine<br />Iarăşi îti unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăi<br />îl aşterni pe masa dragostei noastre: un pat între vară şi toamnă.<br />Bem o licoare pe care nici eu, nici tu, nici un al treilea n-a pregătit-o:<br />sorbim ceva gol, ceva de sfârşit.<br /><br />Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,<br />şi ne-ntindem mai iute bucatele:<br />noaptea e noapte, începe cu zorile,<br />alături de tine mă culcă.<br /><br /><br /><br />PUTERNICA FORTĂREAŢĂ<br /><br /><br />Ştiu cea mai îserată casă:<br />un ochi mult mai adânc decât al tău priveşte-acolo.<br />Pe coamă marea flamură-a mîhnirii fîlfîie:<br />pînza ei vede- tu nu ştii că ai ţesut-o.<br />Şi zboară sus, de parcă n-ai ţesut-o tu.<br />Cuvântul, de la care bun rămas ţi-ai luat, îţi spune-n poartă bun venit,<br />şi tot ce te-a atins, şi fir de iarbă, inimă şi floare,<br />de mult e-acolo oaspete şi nu te mai atinge niciodată.<br />Dar tu păşeşti în casa aceea la oglindă<br />şi astfel cele trei, şi floarea, inimă şi fir de iarbă, te privesc.<br />Şi ochiu-acela mai adânc îţi soarbe-adîncul ochi.<br /><br /><br /><br /></div>Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-43750898846474833222009-06-01T13:51:00.001+03:002009-06-01T14:18:10.977+03:00de Rilke(aceasta poezie este preluată din introducerea volumului LIRICE, a cărui autor este Boris Pasternak, introducere ce îi aparţine lui Marin Sorescu)<br /><br /><br />Ai să mă-ntrebi: Dar cine<br />Dă lunilor lungime?<br />Şi cui mărunt nu-i pare<br />Nimicul şi îl doare?<br /> <br />Şi cine-n arţar, prostul,<br />A pus atâta fast<br />Şi nu-şi părăsi postul<br />De la ecleziast?<br />...............................<br /> <br />Zici: cine porunceşte?<br />Doar Dumnezeu, ce blând e,<br />Puternic peste fleacuri,<br />Stăpân peste-amânunte.<br /> <br />Ghicită-i bezna morţii?<br />Nu ştiu, dar viaţa, doamnă,<br />I-atât de-amânunţită<br />Ca liniştea de toamnă.Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-723394198876359231.post-79954366869824014562009-06-01T13:36:00.005+03:002013-12-18T15:19:38.329+02:00Poezii de EVGHENI EVTUSENKO<center>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
</center>
<center>
<div style="text-align: justify;">
MONOLOGUL PUIULUI DE VULPE</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Albastru sunt, în ferma cenuşie,</div>
<div style="text-align: justify;">
Şi, pentru asta, bun de abator,</div>
<div style="text-align: justify;">
În cuşcă de metal ţinut -vai mie!-</div>
<div style="text-align: justify;">
Nu-s împăcat că trebuie să mor.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
M-aş jupui de viu, să scap de-această</div>
<div style="text-align: justify;">
Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.</div>
<div style="text-align: justify;">
Dar albăstriul meu, ca o năpastă,</div>
<div style="text-align: justify;">
Trimfă-n blana mea fără noroc.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Năpraznic urlu şi mă iau la trântă</div>
<div style="text-align: justify;">
Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,</div>
<div style="text-align: justify;">
Ca să implor ori libertatea sfântă,</div>
<div style="text-align: justify;">
Ori blana năpârlită-n veci de veci.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,</div>
<div style="text-align: justify;">
M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!</div>
<div style="text-align: justify;">
Dar cum ar urla şi el, sărmanul,</div>
<div style="text-align: justify;">
Numai o clipă-n locul meu să-l pun.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă</div>
<div style="text-align: justify;">
Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.</div>
<div style="text-align: justify;">
Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă,</div>
<div style="text-align: justify;">
Mă ţine sclav, să evadez nu pot.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Doar când deschisă uşa mi-o uitară,</div>
<div style="text-align: justify;">
După un prânz cu peşte împuţit,</div>
<div style="text-align: justify;">
Fără să vreau, m-am trezit afară</div>
<div style="text-align: justify;">
Şi-n hăul stelar de-odată m-am trezit.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Călăuzit de vii oglinzi lunare,</div>
<div style="text-align: justify;">
Am înţeles, în zborul meu stingher,</div>
<div style="text-align: justify;">
Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,</div>
<div style="text-align: justify;">
Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Eram eu însumi, flecărind sub astre</div>
<div style="text-align: justify;">
Cu pomii legănaţi de-un vis polar.</div>
<div style="text-align: justify;">
Zăpada lor, cu irizări albastre,</div>
<div style="text-align: justify;">
Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Dar, singur şi-ntristat, mi-am plâns de milă,</div>
<div style="text-align: justify;">
Înţelegând, de viscole bătut,</div>
<div style="text-align: justify;">
Că libertatea asta-i prea fragilă,</div>
<div style="text-align: justify;">
Atunci când în robie te-ai născut.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Mereu captiv, am înţeles cu groază</div>
<div style="text-align: justify;">
Că după fermă plâng şi c-o iubesc,</div>
<div style="text-align: justify;">
Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,</div>
<div style="text-align: justify;">
Mi-i patria - ţinutul meu ceresc!</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Întors astfel la lumea cenuşie,</div>
<div style="text-align: justify;">
În cuşca mea, învins şi resemnat,</div>
<div style="text-align: justify;">
Strivit de-o mult prea grea vinovăţie,</div>
<div style="text-align: justify;">
Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,</div>
<div style="text-align: justify;">
Şi-aici, în fermă! Căci, dacă-ntr-un sac</div>
<div style="text-align: justify;">
Ne sugrumau cândva, azi - doar c-o sârmă</div>
<div style="text-align: justify;">
Electrică - ne vin urgent de hac.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Duios, lapona mea cu două feţe</div>
<div style="text-align: justify;">
Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern...</div>
<div style="text-align: justify;">
Ce mână moale! Doamne ce blândeţe!</div>
<div style="text-align: justify;">
Da-n ochii ei de înger, ce infern!</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Mă va lăsa de boli şi, din tot locul,</div>
<div style="text-align: justify;">
Mereu de hrană îmi va face rost,</div>
<div style="text-align: justify;">
Dar într-o zi, când va veni sorocul...</div>
<div style="text-align: justify;">
Trădarea e în fişa ei de post.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii</div>
<div style="text-align: justify;">
Şi va scânci, cu vagi păreri de rău:</div>
<div style="text-align: justify;">
"Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,</div>
<div style="text-align: justify;">
Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!"</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,</div>
<div style="text-align: justify;">
Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,</div>
<div style="text-align: justify;">
Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,</div>
<div style="text-align: justify;">
Mă mângâie şi mă ucide-apoi.</div>
</center>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<center>
<div style="text-align: justify;">
MAMA</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,</div>
<div style="text-align: justify;">
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,</div>
<div style="text-align: justify;">
el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,</div>
<div style="text-align: justify;">
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,</div>
<div style="text-align: justify;">
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,</div>
<div style="text-align: justify;">
din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:</div>
<div style="text-align: justify;">
"Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?"</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,</div>
<div style="text-align: justify;">
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,</div>
<div style="text-align: justify;">
bolborosind: "Toate-s în regulă...şi-apropo, arăţi minunat!"</div>
<div style="text-align: justify;">
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,</div>
<div style="text-align: justify;">
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...</div>
<div style="text-align: justify;">
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te!</div>
<div style="text-align: justify;">
Ce va fi, vom vedea!"</div>
<div style="text-align: justify;">
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.</div>
<div style="text-align: justify;">
Nu mai scot un cuvânt.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar</div>
<div style="text-align: justify;">
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.</div>
<div style="text-align: justify;">
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei</div>
<div style="text-align: justify;">
prea lungu-mi calvar,</div>
<div style="text-align: justify;">
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,</div>
<div style="text-align: justify;">
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.</div>
<div style="text-align: justify;">
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,</div>
<div style="text-align: justify;">
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Peste ani, cu căinţă târzie venim</div>
<div style="text-align: justify;">
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,</div>
<div style="text-align: justify;">
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim</div>
<div style="text-align: justify;">
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.</div>
</center>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<center>
<div style="text-align: justify;">
TANCURI LA PRAGA</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
În sângele de asfinţit al răsăritului,</div>
<div style="text-align: justify;">
Tancuri trec peste Praga-n coşmar,</div>
<div style="text-align: justify;">
Strivind sub şenilele lor adevărul,</div>
<div style="text-align: justify;">
Care nu-i doar numele unui ziar.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Tancuri trec peste ispita de-a rupe</div>
<div style="text-align: justify;">
Cătuşele unor lozinci micinoase,</div>
<div style="text-align: justify;">
Tancuri trec peste soldaţii care</div>
<div style="text-align: justify;">
Şi-au ascuns chiar în ele bietele oase.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Oh, Dumnezeule, ce decădere!</div>
<div style="text-align: justify;">
Oh, Dumnezeule, ce mârşăvie!</div>
<div style="text-align: justify;">
Peste Jan Hus trec acum tancurile,</div>
<div style="text-align: justify;">
Peste Puşkin şi Petofi, ca prin pustie. *</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Peste cavouri huruie tancurile,</div>
<div style="text-align: justify;">
Peste cei care încă nu s-au născut,</div>
<div style="text-align: justify;">
Şinele, clamele unor dosare</div>
<div style="text-align: justify;">
În şenile de tancuri s-au prefăcut.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Am devenit eu, acum, duşmanul Rusiei?</div>
<div style="text-align: justify;">
Nu tot acelaşi din urmă sunt,</div>
<div style="text-align: justify;">
Când, copilaş, îmi băgam nasul printre</div>
<div style="text-align: justify;">
Tancurile noastre din războiul cel sfânt?</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Cum să mai pot vieţui ca-nainte,</div>
<div style="text-align: justify;">
Când tancurile noastre, ca nişte rindele,</div>
<div style="text-align: justify;">
Ne raşchetează toate speranţele?</div>
<div style="text-align: justify;">
Mai pot fi acum ale tale, ale mele?</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Mai înainte să crăp, mai înainte</div>
<div style="text-align: justify;">
De-a fi ştampilat nu ştiu cum,</div>
<div style="text-align: justify;">
O rugăminte mai am, o rugăminte,</div>
<div style="text-align: justify;">
Pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum.</div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
Peste mormântu-mi fără bocete,</div>
<div style="text-align: justify;">
Să scrie simplu şi-adevărat:</div>
<div style="text-align: justify;">
"Aici zace poetul rus Evtuşenko,</div>
<div style="text-align: justify;">
La Praga - de tancuri ruseşti sfârtecat!"</div>
</center>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
<br /></div>
<div style="text-align: justify;">
23 august 1968</div>
<div style="text-align: justify;">
* Au fost suprimate, din varianta românească, două strofe, destul de greu de înţeles la noi, deoarece trimiteau la personaje şi situaţii din Gogol şi Cehov, mai puţin frecventaţi de cititorii români de astăzi (din păcate) - [din specificaţiile traducătorului Ştefan Dimitriu ]-</div>
<div style="text-align: justify;">
Vreau să menţionez că toate aceste poezii ale lui Evgneni Evtuşenco, pe care le-am publicat pe blog, fac parte din volumul de poeme MIEREA TÂRZIE, în traducerea lui Stefan Dumitriu, apărută la Editura CD PRESS, Bucureşti 2006, după o traducere iniţială şi o postfaţă realizate de Nadia Brunstein</div>
Raduhttp://www.blogger.com/profile/17265505211659858303noreply@blogger.com0