Translate

17 feb. 2014

Despre cum am simţit eu sistemul românesc de învăţământ

Faptul că în toate clasamentele pozitive ale Europei, România se află pe ultimul sau penultimul loc nu este o noutate. Este cert că suntem cea mai săracă ţară a Europei, la concurenţă cu Bulgaria, avem cel mai ridican nivel de corupţie, avem cel mai prost sistem de învăţământ, cei mai slabi profesori gimnaziali şi la testele internaţionale elevii români sunt clasaţi la matematică pe locul 45 şi la ştiinţă pe locul 49. Clasamentul a fost realizat în 2012 de OECD în urma testelor PISA pentru 65 de ţări şi măsoară ce ştiu copiii la 15 ani şi ce pot face în viaţă cu cele învăţate. Oricât ne-ar plăcea să credem în "performaţele" învăţământului românesc, trebuie să înţelegem că locurile fruntaşe, medaliile pentru diverse performanţe sau aprecierile pentru diverse descoperiri, nu sunt decât cazuri izolate. Cazuri în care o mână de oameni, profesori şi elevi (studenţi) s-au dedicat unei cauze în afara sistemului de învăţământ. Este strict meritul acestora, iar sistemul nostru NU "pregăteşte genii", ci este o loterie. O loterie în care dacă ai noroc de profesori dedicaţi, compatibili cu sistemul tău de învăţare eşti al naibi de norocos! Dacă nu, mai ai şansa de a fi autodidact. Iar dacă nici asta nu merge... Dumnezeu cu mila, iar dacă mila Lui nu e mare, înseamnă că Biseria Ortodoxă ne trage în ţeapă mai ceva decât trăgea Ţepeş boierii.

Cum văd sistemul din care tocmai am ieşit

Clasele primare şi şcoala generală- un amalgam de cunoştinţe, utile şi inutile, despre care părinţii şi societatea încearcă să-ţi formeze opinii. Şcoala este doar un curier. Profesorul vine, livrează marfa după orar şi apoi pleacă acasă liniştit în aştetarea salariului. Eventual, dacă e primăvară, o mai pune de o greva alături de sindicat, iar elevul scapă de câteva zile de şcoală, recuperabile doar teoretic, pentru că practic treaba şi-o fac doar doi sau trei dintre dascălii unei clase. Oricum, cam ce era în manuale considerau că e suficient, iar în atare condiţii, nu prea vedeam rolul unor materii. 
Religia, a căerei utilitate este atât de disputată astăzi, era la locul ei şi ne îndoctrina rând pe rând. Ora începea şi se termina cu rugăciunea, iar în timpul rămas venea preotul să ne vândă poveştile unor înţelepţi de acum două mii de ani pe post de magna carta. La mine au reuşit, au reusit să-mi provoace o greaţă de care nu am mai scăpat nici în ziua de astăzi. Orice întrebare concretă din partea noastră, a elevilor, se rezuma la o polologhie care ne făcea să ne dăm ghionturi pe sub bănci.
Cum am învăţat religia? Am avut noroc de tatăl meu, care nu călca în biserică decât la botezurile, cununiile şi înmormântările din famlie şi de bunicul meu, care, deşi putea fi considerat un om religios şi mă voia preot, nu se înghesuia la slujbe. Practic adevăratele ore de religie le-am învăţat în afara orelor. De la ei am înţeles că suta de metri pupat icoane nu fusese acceptată ca probă de olimpiadă nici măcar în rai, ia pupatul de moaşte nu este nici igienic şi nici nu mă ajută să scap de repercusiunile boacănelor făcute. Cum eram copil si nu credeam tot ce se spune, am testat. Am încercat de câteva ori să las învăţatul pe seama divinităţii, însă profesorului de matematică părea să nu-i pese, el nu studiase atât de intens religia, iar cum singurele materii de a căror note se interesa tata erau chimia, fizica şi matematica, nu am avut curajul să retestez de prea multe ori acest gen de experienţă. Deci am învăţat ce e relativitatea şi care e diferenţa între teoretic şi practic. Relativ era "ajutorul" divin. Teoretic, religia era o materie care te învăţa să fii bun şi să nu minţi. Practic, ea era total inutilă şi a fost prima materie pentru care am învăţat să mint. Îi spuneam preotului ce voia să audă pentru a-mi obţine zecele si apoi plecam liniştit acasă. Nu puteam să fac asta la fizică. Târziu şi din întâmplare am aflat că religia, pentru a avea sens, trebuie să fie în permanenţă precedată de termenul istorie. Însă aceasta este o alta poveste şi nu se învaţă la scoală. De ce? Petru că e riscant pentru BOR, pentru că există riscul ca unii copii să aleagă altă filosofie de viaţă.

Liceul a fost ca pentru mulţi un capitol interesant. Eram suficient de rebeli cât să refuzăm ce nu ne place şi suficient de inteligenţi cât să înţelegem ce trebuie să ne placă. Trebuiau să ne placa materiile de bacalaureat, materii pe care reformele din învăţământ ni le-au dezvăluit prin clasa a X-a sau a XI-a. Se schimbase sistemul, contau mediile din liceu şi trebuiau sa ne placă toate, inclusiv religia. Aici îndoctrinarea se făcea la alt nivel. Era îndoctrinare avansată, cu metodologie şi scop precis. Ne-am descurcat româneşte, am eschivat şi am obţinut aceleaşi rezultate ca în şcoala generală. Să te retragi de la religie, era un act riscant, deoarece prin întortocheatele căi ale Domnului, acest gen de acţiune putea să-ţi pericliteze nota la Franceză sau Română. Era ceva mult prea abstract, însă socializarea în cancelarie părea să funcţioneze mai bine decât pedagogia de la clasă. În cele din urmă, omul este o fiinţă socială şi nu o fiinţă pedagogică! 

Facultatea şi masteratul- Prima confruntare cu realitatea.
Anul I- cerinţe concrete, materii serioase, profesori de la care primeai răspunsuri dacă erai interesat de materie. Lucruri normale.
Anul II- ne-a lovit modernizarea. Examenele au devenit "obiective", adică teste grilă, a fost obiectiv şi faptul că la unele materii nu se puneau întrebări de verificare a cunoştinţelor, ci întrebări făcute să greşeşti. Zece curat se lua rar şi cu ceva milă. Ba mai mult, pentru ca bâlciul să devină perfect, standardele impuneau ca notele să urmeze celebra curbă a lui Gaus. Pentru cei care nu stiu, Curba lui Gaus este un grafic sub formă de clopot. Utilizarea acestui sistem de curbă în notare în Europa, a fost de a VERIFICA dificultatea unui test. La noi a fost aplicat româneşte. A fost "autohtonizat", cum spunea un bun profesor. La noi nu se modifica dificultatea testului, ci notele erau puse în aşa fel încât să iasă bine curba. În rest, materii utile, cunoştinţe fundamentale necesare.
Anii III şi IV- specializare. Am scăpat de testele grilă şi au începus să iasă la suprafaţă analfabeţii. Era o concureţă teribilă în numărul de greşeli gramaticale elementare. Peste asta, materiile erau împărţite în trei categorii:
1. Materii utile cu profesori competenţi (vreo patru sau cinci maxim)
2. Materii inutile cu profesori competenţi. În bună măsură toate cele care se terminau cu Internaţional. Erau materii adăugate doar pentru a exista, pe principiul mai bine să fie decât să nu fie. Cum nu era suficient, o materie denumită Contabilitate Internatională (în ultimul ei an de predare) le-a mai făcut şi zile fripte unora înainte de licenţă, doar aşa, că e materie şi fie că te ajută fie că nu, trebuie să o stii. În schimb se neglijau materii care ofereau cunoştinţe elementare pentru un economist.
3. Materii inutile cu profesori...mai puţin dedicaţi (erau puţine, însă erau)
Masterat- specializare la pătrat şi mai nimic de adăugat.

Teoretic nu mi-am propus să scriu despre doctorat, deoarece încă nu s-au sedimentat bine amintirile, însa am să o fac în linii mari şi cu un scop precis.
Doctoratul este un caz particular, el are avantajul de a avea o mare autonomie. Este drept, trebuie să te supui unor condiţii care se schimbă brusc şi după cum visează unii, însă în principiu este o etapă extrem de utilă. Examen de admitere, evaluare orală în comisie, ceva mai multă seriozitate la admitere. De criticat este uşor de criticat, luând câteva cazuri şi etichetând tot sistemul. Tocmai această autonomie a pemis unele cazuri aberante, precum cea a primului nostru ministru, însă asta ţine de om şi nu de sistem. Nu sistemul este cel care are datoria de a te obliga să nu furi, ci noi suntem cei care trebuie să avem conştiinţa şi educaţia de a nu fura. Sistemul poate cel mult să pedepsească, însă atunci când ai tu frâiele, este mai dificil. În alte situaţii, vă rog să mă credeţi că au fost luate măsuri imediate şi dure. Deci doctoratul nu e apă de ploaie, chiar dacă nu este de la A la Z cum este în străinătate. Cerinţele sunt mari, însă finanţarea este românească. Nu ca valoare, ci ca periodicitate.
Una peste alta, din tot învăţământul pot susţine că doctoratul este cel mai serios, iar asta m-a făcut să-mi dau seama că sistemul strică sistemul. Ai libertatea să-ţi alegi cu precizie aria în care vrei să faci cercetare, ai libertatea să-ţi alegi omul alături de care vrei să lucrezi, ai libertatea de a te exprima dacă nu baţi câmpii. Acolo unde statul intervine zi de zi, reformează şi formează, nu face decât să strice. Statul prin intervenţiile sale în învăţământul Universitar nu a adus nimic bun în 20 de ani, în timp ce sistemul doctoral, unul uitat până nu demult, unul în care munca a doi sau trei oameni este doar desfăşurată sub un regulament, a adus cele mai mari contribuţii în materie de vizibilitate externă şi cu siguranţă şi-a format cel mai mic ecart posibil între el şi standardele internaţionale. Iar acesta din urmă a fost şi principalul factor pentru care l-am adus în discuţie. Doctoratul, aşa cum se desfăşoară el în prezent, arată că diversitatea umană are nevoie de diversitate în instituţii, iar asta înseamnă că universităţile au nevoie de independenţă, au nevoie să se adapteze singure, să-şi aleagă singure oamenii pentru care să răspundă, să-şi aleagă materiile aşa cum consideră şi să se adapteze la piaţă în modul şi în măsura în care doresc, iar falimentul să fie cel care spune cine a greşit. Statul poate cel mult să susţină instituţiile de învăţământ superior prin burse şi prin fonduri către domeniile cheie, însă aici discuţia fuge în alte direcţii şi am să ma opresc.