Translate

14 feb. 2014

De ce nu mai alerg după muzee!

Am avut cu diverse persoane discuţii aprinse legate de artă şi valoarea artistică. Nici eu şi nici ei nu eram experţi în artă. Cu toţii eram economişti influenţaţi adesea de persuasiunea lui Bacchus, însă, parafrazând din Baudelaire, pot spune că euforici sau nu, poeţii rămân poeţi, iar ţăranii rămân ţărani. Noi eram doar economişti. Dincolo de spectrul doctrinar, dincolo de referirile la Marx şi stabilirea preţului în economia liberă, la faptul că el vedea în artă un rebut de ale cărui utilitate şi valoare se leagă doar clasa asupritoare, iar Marx a greşit în mai toate mecanismele pe care a încercat sa le pună pe picioare, noi ne plasam în două tabere: una care vedea muzeele, arta şi obiectivele turistice ca fiind o pierdere de vreme, iar alta, de a cărei parte mă aflam şi eu, considera că muzeele şi celelalte atracţii turistice te ajută să înţelegi mai bine oraşul, ţara sau spaţiul pe care mergi să-l vizitezi, să-l cunoşti. E drept, la acea vreme nu vizitasem mai mult de trei sau patru ţări, plus câteva zone din România, însă asta nu-mi scuză lipsa de intuiţie.
Între timp, sub diverse conjuncturi şi cu diferite stări de spirit, am reuşit să revăd anumite locuri, să revăd ţări şi oraşe în care fusesem şi să-mi mai adap mintea şi liniştea de prin alte culturi, iar treptat am început să înţeleg de ce a doua vizită a fost mereu mai bună decât prima. Nu am ajuns la concluzia lui Marx şi nici nu am găsit inutilitatea artistică, însă am găsit piesa, piesa care lipsea din logica noastră, a mea şi a prietenilor mei, la acea vreme (cu patru sau cinci ani în urmă).
La început mi-am dorit să văd, să ies din ţară şi să văd cât mai mult din ce există prin lume. Mai târziu am înţeles că nu-mi doream doar să văd, ci și să cunosc, să cunosc din ce în ce mai mult din diversitatea lumii. O alta problemă, o altă rezolvare.
În adolescenţă răsfoisem şi chiar citisem câteva cărţi de călătorii pe care tatăl meu le avea în bibliotecă. Cele mai multe erau ale lui Ioan Grigorescu, iar prima, cea de care am rămas ataşat, se numea Zig zag pe mapamond, publicată la ed. Tineretului prin anii ʼ60. Influenţa acestei cărţi a fost de cele mai multe ori sterilă, sau cel puţin aşa am crezut. Reuşeam să-mi amintesc efectiv de ea, doar în momentele în care vremea nu era prietenă cu turistul, însă peisajul reuşea să mă facă să mă simt, de la masa unei cafenele sau a unui bar, de pe malul Bosforului spre exemplu, mai turist ca niciodată. Aveam impresia că este pentru prima dată când pun piciorul într-o altă ţară, într-o altă civilizaţie, aveam pentru prima dată impresia că înţeleg de ce îndrăgesc călătoriile. Abia atunci am înţeles că asta nu e o chestiune de bifat oraşe, de bifat străzi şi monumente, de fugit de la un muzeu la altul după nu știu ce cărţulii turistice. Nu spun că acela nu e bun, însă spun că nu este pentru mine, cel puţin nu la prima vizită. Această „primă vizită” era o posibilă piesă lipsă în dialogul nostru. Posibilă, deoarece piesa poate fi interpretată ca primă cunoaştere. Trebuie să ai habar despre ce vizitezi în acel muzeu, trebuie să te intereseze, să-ţi doreşti să ştii ce vrea să-ţi spună sau să te înveţe acel muzeu, trebuie să ai de ce să legi informaţiile prezentate, altfel... totul e o goană după nimic şi nimic nu se poate reţine.
Pentru a mă convinge că nu greşesc, am adus de mai multe ori subiectul în discuţie cu diverşi interlocutori, de pe la noi sau de aiurea, şi mi-am dat seama că am în bună măsură dreptate acum şi că greşeam atunci. Nimeni nu ştia să-mi spună mai nimic despre ce văzuse. Ştiau doar ca e important, văzuseră ceva important, însă nu reuşiseră să schimbe o vorbă cu un om al locului, nu reuşiseră să se destindă, să cunoască locul de astăzi, să stabilească o relaţie de minimă amiciţie cu cineva, nu reuşiseră să fie ei în altă parte. Mai simplu spus, nu reuşiseră să fie oameni printre oameni, ci doar căutători robotici de nou prin rămăşiţe istorice.
Nu trebuie să se înţeleagă din cele prezentate că nu mai vizitez muzee sau că merg din oraş în oraş pentru a vizita baruri, cafenele şi restaurante, deşi poate nici asta nu ar fi lipsit total de importanţă, însă mereu, dacă-mi amintesc de călătorii frumoase, consider că nu trebuie să-mi amintesc de monumente, despre ele pot citi oricând din orice colţ al lumii, ci trebuie să-mi amintesc de mine, de starea mea, de oamenii alături de care am călătorit şi de oamenii pentru care am călătorit, pentru că dincolo de orice civilizaţie sau sistem de dezvoltare am stat noi oamenii şi doar noi putem oferi piesa lipsă, liantul, pentru a înţelege cu adevărat ce vor să ne transmită muzeele. Dacă nu avem timp pentru asta, nu avem timp pentru nimic. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu