Translate

19 ian. 2014

"Gog" (RECENZIE)

Spre ruşinea mea am aflat destul de recent despre lucrările lui Giovanni Papini (1881-1956). Numele său trecuse aproape neobservat prin memoria mea, încă de când l-am citit pe Eliade. Probabil că la acea vreme, fascinaţia acestuia pentru influentul intelectual italian nu-mi era suficientă pentru a mă determina să mă dedic unor lucrări de beletristică. Am pierdut mult din această cauză. Am pierdut multă eleganţă şi fineţe în favoarea unei judecăţi filosofice încâlcite. Dacă reţin bine, primii autori care nu mi-au dat impresia că beletristica este o pierdere de vreme au fost ruşii Boris Pasternak (1890-1960), legătura între mine şi "Doctor Jivago" fiind intermediată de opera lirică a autorului, şi Nicolai Vasilievici Gogol (1809-1852) cu "Suflete moarte", precedaţi de francezul Albert Camus (1913-1960) cu "Străinul". Până atunci, din ce citisem conta doar filosofia. Restul erau obligaţii şcolăreşti, maculatură...multă maculatură! 
Cu toate acestea, în ultimii zece ani am început să recuperez la capitolul "eleganţă stilistică" şi "fineţe", am început să observ că beletristica este capabilă să destăinuie mult mai mult decât ar fi crezut un adolescent arogant. Drept urmare, în goana după cele pierdute am început să aloc timp unor lecturi considerate fundamentale, selectând însă cu extrem de mare atenţie atât autorii, cât şi subiectele tratate. Despre Giovani Papini nu pot spune însă acelaşi lucru. Pentru mine, suna la fel precum un Alexandru Vona (1922-2004). Ştiu, din punct de vedere literar nu exită legături considerabile între aceştia. Poate că singura legătură între ei se realizase în capul meu. De ce? Pentru că de ambii fusese fascinat Mircea Eliade şi pentru că pe ambii i-am citit extrem de târziu în raport cu valoarea pe care o reprezintă. Poate că ar mai fi ceva, ambii scriu apăsător, aproape claustrofobic.
Giovanni Papini, pentru că despre el vreau să vă scriu aici, mi-a fost readus în minte la o discuţie banală, pur întâmplătoare, cu o persoană care părea a fi fascinată de el. Drept urmare, cum pasiunea naşte pasiune, nu am putut decât să merg în librărie şi să fac cunoştinţă cu "Un om sfârşit" şi cu "Gog", ambele lucrări aparţinând aceluiaşi autor florentin. 
În fapt, "Gog" este personajul lui Papini, un personaj inerpus ca pretext pentru expunerea unor povestiri fascinante, cu o deosebită profunzime, cu scopul de a deschide dialoguri imaginare cu personaje dintre cele mai diverse, de la filosofi şi mari gânditori religioşi, la celebri oameni de afaceri, diverşi vizionari şi până la personaje obscure care au de relatat întâmplări ce tind să abată cititorul de la firescul cotidian şi să-l forţeze să cugete dincolo de normele sociale, pendulând între raţional, utopic şi ridicol.
Fie întâlnite în mod direct, fie doar invocate sau prin prezentarea teoretică a filosofiei lor de viaţă, se vor perinda prin faţa cititorului pasionat personaje precum Henry Ford, Thomas Malthus, Mahatma Gandhi, Tolstoi, Ruskin, Thoreau, solitarul înţelept din Concord,  siniştrii Anne Radclife, Ernst Hoffmann sau Allan Poe şi multe alte personalităţi, îndrăgite sau nu, peste a căror nume praful nu se va aşterne niciodată.

Pentru a stârni curiozitatea acelora care mai au un strop de iubire pentru frumos şi pentru lectură, am ales ca în continuare să prezint câteva fragmente din "Gog", citate, fără legătura între ele, grăitoare însă prin mesaj şi imagine. Am să vă las deci  în compania unor paragrafe rupte răzleţ din povestirile lui Papini.

O vizită lui Ford
"-Dumneata ştii, îmi spuse, că aici nu e vorba deloc de a dezvolta o industrie, ci de a încerca o nouă experienţă intelectuală şi politică. Nimeni n-a înţeles bine principiile msitice ale activităţii mele. Şi totuşi nimic n-ar putea fi mai simplu; ele se reduc la Patru Minusuri şi Patru Plusuri şi la raporturile dintre ele. Cele Patru Minusuri sunt: scăderea proporţională a numărului lucrătorilor; micşorarea timpului pentru fabricarea fiecărei unităţi vandabile; micşorarea numărului de tipuri de obiecte fabricate; şi, în sfârşit,scăderea progresivă a preţurilor de vânzare.
Cele Patru Plusuri, în legătură strânsă cu cele Patru Minusuri, sunt: creşterea numărului maşinilor şi aparatelor, pentru a reduce mâna de lucru; creşterea indefinită a producţiei zilnice şi anuale; creşterea perfecţiunii mecanice a produselor fabricate; mărirea salariilor.
Unei minţi superficile şi învechite i s-ar putea părea că aceste opt scopuri se contrazic..." de ce nu se întâmplă asta, puteţi afla din dilaogul dintre Gog şi Ford.

O vizită lui Ghandi
"Vrei să ştii ... de ce dorim să-i alungăm pe englezi din India?..."
"...Voi ne-aţi schimbat sufletul şi noi nu mai putem suporta prezenţa voastră! Îţi aminteşti de Ucenicul vrăjitor al lui Goethe? Englezii au deşteptat în noi demonul politicii care dormea în adâncul spiritului nostru de asceţi dezinteresaţi şi acum nu mai ştiu cum să-l adoarmă din nou. Cu atât mai rău pentru ei!"

Măştile
"...cum se face că omul îşi acoperă toate părţile corplui, până şi mâinile (cu mănuşi), şi lasă goală partea cea mai importantă, faţa? Dacă ne ascundem toate membrele din pudoare sau ruşine, de ce nu ne-am ascunde faţa, care e, de obicei, partea cea mai puţin frumoasă şi mai puţin desăvârşită?" 

Canibalul pocăit
"Oamenii care vorbesc mereu de tablouri, de baluri, de binefaceri sau de probleme industriale mi-au devenit nesuferiti. Un om care a devorat, în patruzeci de ani de canibalism, cel puţin trei sute de semeni ar trebui să închege o conversaţie infinit mai "apetisantă" decât un clergyman (cleric), un boss sau un estet. Dar a fost o dezamăgire.
Pentru mine, care în general îi detest pe oameni, chiar şi înfăţişarea unui canibal e reconfortantă. Uitându-mă la Nsumbu, mă gândesc cu o sadică satisfacţie că acea burtă încreţită de bătrân a fost mormântul unei falange de oameni, egală în număr cu a eroilor de la Termopile. Dacă fiecare dintre noi, în cursul vieţii sale, ar consuma un număr egal de semeni, teoriile lui Malthus ar fi combătute din punct de vedere ecunomic şi practic. Trei sute de oameni reprezintă, orcum mai bine de două sute de chintale de carne sănătoasă şi gustoasă."

Ideile lui Benrubi (probabil că după citatele din această povestire se va înţelege şi de ce Papini a fost lăsat pentru multă vreme să zacă în spatele maculaturii livrate în şcoală şi mai ales în şcoala noastră. Din această cauză am ales ca această povestire să o redau aici într-o pondere considerabilă.)

"Ca să nu fie exterminaţi, au fost siliţi să inventeze mijloace de apărare şi au găsit două: banul şi inteligenţa...Evreul, devenit capitalist în legitimă apărare, s-a pomenit, din cauza decăderii morale şi mistice a Europei, unul din stăpânii pământului, însă împotriva voinţei şi a geniului său, Mai întâi l-au silit să fie bogat; apoi au proclamat că bogăţia contează mai mult decât orice, aşa încât, prin voinţa duşmanilor săi, săracul din Biblie şi prizonierul ghetourilor a devenit stăpânul săracilor şi al bogaţilor."

"...De fapt, daca observaţi bine, inteligenţa evreiască n-a făcut altceva, de un secol încoace, decât să sape din temelie şi să murdărească credinţele voastre cele mai scumpe, coloanele care susţineau edificiul gândirii voastre. Din momentul în care evreii au avut libertatea de a scrie, tot eşafodul vostru spiritual ameninţă să cadă."

"Oamenii au crezut întotdeauna că politica, morala, religia şi arta sunt manifestări superioare ale spiritului, care n-au nimic de-a face cu punga şi cu pântecele: iată că apare un ovrei din Trier, Marx, şi demonstrează că toate aceste lucruri foarte ideale se amestecă în gunoiul economiei vulgare..."

"Din vremea "curţilor dragostei" (reuniuni literare medievale, la care participau în general bărbaţi şi femei nobile şi la care se discutau aspecte ale iubirii curteneşti) şi a Dulcelui Stil Nou (mişcare literară italiană din secolul XIII al cărei promotor este Dante Aligheri) suntem obişnuiţi să considerăm femeia ca pe un ideal, ca pe un buchet de perfecţiuni: iată ca intervine un evreu din Viena, Weininger, şi demonstrează ştiinţific şi dialectic că femeia e o fiinţă mârşavă, un abis de murdărie şi de josnicie."

"Religiile sunt considerate aproape de toţi oamenii ca fiind rezultatul unei admirabile colaborări între Dumnezeu şi facultatea cea mai remarcabilă a omului: iată că un evreu din Saint-Germain-en-Laye, Salomon Reinach, îşi bate capul să demonstreze că religiile nu sunt altceva decât o rămăşiţă a vechilor tabuuri sălbatice, sisteme de prohibiţie, cu suprastructuri ideologice variabile.
Ne închipuim că trăim liniştiţi, într-un univers solid, având ca bază Timpul şi Spaţiul, considerate distincte şi absolute: iată că apare un evreu din Ulm, Einstein, şi stabileşte că timpul şi spaţiul absolut nu există, cătotul e bazat pe o veşnică relativitate, şi edificiul vechii fizici, mândria ştiinţei moderne, este distrus."
"- Nu luaţi întocmai paradoxurile pe care le-am debitat în seara asta. Aşa sunt făcuţi evreii: le place să vorbească mult, iar când îşi iau avânt, vorbesc, vorbesc... şi sfârşesc întotdeauna prin a jigni pe cineva. Dacă v-am ofensat cu ceva, vă rog să mă iertaţi."

Împotriva cerului
"...ceea ce urăsc mai cu putere este cerul superior, firmamentul. Suport încă, pentru utilitatea sa, soarele, această brută cu faţă de foc ciupită de vărsat, dar noaptea, stelele! Infinitul nu mă înspăimântă, ci mă dezgustă şi mă descurajează. Pentru a mă face să simt umilinţa micimii mele, era de ajuns pământul. Sfidarea cerului înstelat e nemăsurată, arogantă, ruşinoasă...Cometele care îşi târăsc coada în infinit, fără un scop raţional, nu-mi spun nimic ca să mă consoleze. Nebuloasele, aceste grămezi întunecate de praf cosmic, mă exasperează, ca toate lucrurile informe şi neisprăvite. Cât despre planete şi sateliţi, aceşti linguşitori stinşi care se învârtesc în horă ca să capete de pomană puţină lumină, îmi fac silă şi ruşine.
Nu îi înţeleg pe astronomi. Cum se face că nici unul din ei nu înnebuneşte şi nu se sinucide?"
"Pentru mine, care nu sunt, din fericire sau din nenorocie, nici versificator, nici mistic, cerul nu e altceva decât o pânză sinistră, pe care citesc în fiecare noapte sentinţa nulităţii mele iremediabile."

Distracţii
"Am încercat opiul: mă face idiot. Toate alcoolurile: mă transformă într-un nebun respingător. Cocaina: abrutizează şi scurtează viaţa. Haşişul şi eterul sunt bune pentru micii decadenţi întârziaţi. Dansul e o dobitocie care te face să transpiri. Jocul, după ce am pierdut două sau trei milioane, mă dezgustă: e emoţie prea comună şi prea costisitoare. În music-halluri nu se văd decât obişnuitele grupuri de girls, toate boite, toate dezbrăcate, toate odioase, toate la fel. Cinematograful e o ruşine rezervată claselor populare."

O vizită lui Lenin
"...aminteşte-ţi că Marx însuşi ne-a învăţat că teoriile n-au decât valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia şi din Europa, a trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a-mi realiza adevăratul scop. În alte ţări şi în alte vremuri, aş fi întrebuinţat altceva. Marx nu era decât un burghez evreu, călare pe statisticile englezeşti şi admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere şi hegelianism, în care amicul Engels injecta câteodată unele idei geniale. Revoluţia rusă e o dezminţire completă a profeţiilor lui Marx. Comunismul a triumfat tocmai într-o ţară unde aproape nu există burghezie."

Nimic nu-i al meu
"Sunt silit să vorbesc o limbă pe care n-am inventato eu; şi cei dinaintea mea îmi impun, fără voia mea, gusturile, sentimentele, prejudecăţile lor... eul rămâne o formă goală, un cuvânt fără conţinut real.
Aparţin unei clase, unui popor, unei rase şi nu reuşesc niciodată se evadez, orice aş face, din limitele pe care eu mi le-am trasat. Orice idee nu-i decât un ecou, orice gest- un plagiat. Pot să îndepărtez prezenţa oamenilor, dar o mare parte din ei continuă să trăiască, invizibili, înăuntrul meu cănd rămân singur... Cunosc ce am primit, dar nu ştiu ce am dat."

Iar cum nici eu nu ştiu şi nu voi şti vreodată ce am dat, pot trăi doar cu speranţa că ofer un impuls pentru o lectură de pe urma căreia nu se poate pierde nimic. Cronofagia lecturii este doar o scuză pentru lenea intelectuală!