Translate

1 dec. 2015

Despre criticism, cutumă şi intelectuali fragili de ziua naţională

Astăzi, de 1 Decembrie, de ziua naţională a României, observ că între oamenii răsăriţi la minte există un trend, un criticism agresiv al naţionalismului, al patriotismului, al atenţiei excesive acordată armatei, imnului, tricolorului şi o critică a orice ţine de îndoctrinare. Da, este o îndoctrinare, toţi ştim asta. Nu este revelaţia voastră intelectuală.
Fiind oameni inteligenţi, atitudinea lor mă surprinde. Este adevărat, intelectualii si cei care au un bagaj de cunostinţe înţeleg altfel lucrurile şi tind să se opună constant presiunii imprimate de mase. Ajung să cred ca uneori o fac doar din inerţie si uşoară frustrare. Faptul că de această dată eu consider că masele au dreptate, nu îi discreditează pe cei care le contrazic. Masele au dreptate chiar dacă cei mai mulţi indivizi nu au susţinere ideologică pentru asta. Eu am să încerc sa le ofer o serie de argumente.
Cum spuneam, văd lucrurile puţin diferit de această dată. Diferit faţă de cei alături de care mă regăsesc adesea la nivel ideologic. Deşi exemplele sunt nenumărate, am să  încep cu o contraargumentaţie la afirmaţia doamnei Mihaela Miroiu care susţine că: 
"Natia aceasta isi sarbatoreste, de ziua ei, o singura categorie de oameni: aparatorii. Parada militara, incheiata cu slujba de la catedrala de la Alba. Tara asta nu are savanti, cercetatori, inventatori, juristi, artisti, scriitori, medici, profesori, lucratori industriali, constructori, nu are agricultori, nu are diplomati, politicieni, ctitori de democratizare, activisti civici, nu are voluntari in caritate sau in ecologie, nu are, simbolic, nimic insemnat in afara de armate si biserici. Cu alte cuvinte, restul nu conteaza. Trist. Foarte trist sa se simta atatea categorii de oameni excluse de la orice insemnatate nationala. Oameni buni, Romania asta, asa cum este, e si a noastra, este si cea facuta de noi, marii absenti!" 

Personal văd o eroare flagrantă de logică. 
În primul rând este un caz în care inteligenţa personală este pusă deasupra cutumei, contrar recomandării hayekiene, deasupra experienţei şi tradiţiei izvorâte din raţiuni izolate istoric şi rodate, testate în timp. Este un viciu al intelectuailor. E adevărat, rodarea poate aduce si erodare, adica degradarea sensului cutumiar, dispariţia cauzei de la care s-a plecat, însă nu avem o astfel de situaţie. Asta ar însemna ca armatele să nu-şi mai aiba sensul, ca ele să nu mai constituie un element vital de apărare şi existenţă a naţiunii, fapt departe de adevăr. Chiar în afirmaţia doamnei Miroiu se pleacă, nu de la premisa inutilităţii armatei, ci de la cea a atenţiei excesive acordate armatei. Deocmdată subietul acesta e lămurit deşi o să revenim asupra lui.

A doua eroare a textului este aceea că - ţara asta nu-şi serbează savanţii, cercetătorii, inventatorii, juriştii etc. ci doar militarii, apărătorii de patrie-. O afirmaţie pe care eu o consider eronată din capul locului, deoarece la o simplă "căutare" în memoria personală nu reuşesc să-mi amintesc decât savanţi, filosofi, cercetători, personalităţi politice, regi etc. însă nu ştiu prea mulţi soldaţi români care au căzut pe fronturile din ţară sau străinătate. Cred că doamna Miroiu şi alţii ca dânsa nu a fost încă în Slovacia la Zvolen (cel mai mare cimitir al armatei române de peste hotare) şi să vadă câţi oameni au căzut pentru independenţa Cehoslovaciei, fără să mai vorbim despre a şti vreun nume de pe acele cruci, însă are pretenţia că soldaţilor si armatei li se acordă prea multă atenţie! Bizar, bizar mod de a raţiona pentru un profesor universitar specializat în ştiinţe politice.
Tot ceea ce pot să cred este că susţinerea excesivă a feminismului, curent submediocru al filosofiei de bulevard atât de mainstream pe la noi si aiurea, dăunează grav logicii în momentul în care sunt implicate meserii precum cea de militar, al căror trecut si prezent nu reprezintă şi nu a reprezentat întocmai apanajul femeilor. Poate că de la o astfel de frustrare să se tragă astfel de concluzii, dumneaei fiind deja alunecată în feminism. Poate că o Liudmila Pavlicenko nu este suficientă sau cine ştie, poate că nici ea nu se poate apropia ca performanţă de un Simo Hayha. Nu stiu dacă acesta este motivul, pot doar să bănuiesc, însa eroarea este evidentă.
La o astfel de reacţie, îi propun doamnei şi unui prieten cu idei asemănătoare ca următoarea paradă să se realizeze cu seringi şi eprubete de producţie românească, să se facă o expoziţie de articole ştiinţifice şi mături într-un şantier, poate chiar la arcul de trunf, că oricum e în renovare de câţiva ani şi asa am elogia mai multe meserii. Poate ar trebui expuse şi câteva teze de doctorat, însă aici treaba e parşivă pentru că bătrânii plagiatori au făcut tot posibilul să le facă dispărute iar cei tineri, care încă mai au teze serioase, au cam dispărut de pe meleagurile natale. Au rămas totuşi soldaţii să apere impostorii. Buni sau răi, ei nu au plecat. Au rămas să apere intelectualii frustraţi care din când în când, atunci când pacea şi libertatea le distilează sângele si raţiunea, să le arunce cu bolovani în cap şi să-i dea la o parte că vezi, la fel ca femeile "nereprezentate egal", nici meseriile nu sunt reprezentate egal la parade. Este şi ăsta un mod de a gândi, să ştiţi. Şi culmea, nu este singular.
Trecem de la doamna Miroiu la alţii, prieteni si cunoscuţi cu o logica mai bună şi mai puţin influenţaţi de egalitarisme marxistoide. Da, stim cu toţii că feministele educate preferă să spună că îl au ca tată pe Stuart Mill, însă ele nu fac diferenţa între drepturi si privilegii, cum nu fac diferenţa între ideile perfect corecte si constructive ale lui Mill şi aberaţia doctrinei neomarxiste pe care feminismul se clădeşte. În fine, iar m-am lăsat dus de val.
Spuneam despre ideile prietenilor fără doctrină, idei mai bine închegate, bazate pe globalizare, dispariţia graniţelor şi pace. Mai exact: De ce defilăm cu arme când vrem pace?! De ce ne cramponăm în istorie conflictuală şi graniţe artificiale când vrem globalizare şi multiculturalism?! De ce ne legăm de nişte culori pentru a ne simţi români, unguri, francezi sau mai ştiu eu ce?!
Mai succint, de ce avem nevoie de naţionalism si patriotism cu simbolurile implicite?!
Păi noi nu avem nevoie. În mod concret, la prima trecere cu raţiunea prin materie şi istorie, constatăm că naţionalismele au adus doar războie, războaie inutile izvorâte adesea din mofturile si greşelile unor lideri.Ce scapă însă din perspectivă toate aceste întrebări retorice este faptul că pacea, globalizarea şi multiculturalismul sunt fie extrem de fragile, fie simple basme, cum este cazul multiculturalismului.
În primul rând, pacea este o conjunctură istorică, una fericită care place, însă place doar popoarelor cu un anumit grad de dezvoltare, acolo unde oamenii au ce mânca, unde au medicamente, unde au în bună măsură acces la tot ceea ce le poate da un trai liniştit. Psihologii susţin că omul are o natură violentă si doar educaţia sau frica, în funcţie de caracter, îi face să devină cooperanţi. Mai exact, omul prin educaţie înţelege bazele teoriei jocurilor şi fatul că din violenţă nu câştigă nimeni, iar prin coerciţie sunt forţaţi să respecte contractul social cei incapabili să înţeleagă principiul teoriei jocurilor. Deci armatele şi cei care păzesc pacea prin război sunt vitali. Da, sună ciudat să păzeşti pacea prin război si se fac glume simpatice pe tema asta. Una ar fi că: "A începe un război în numele păcii, e ca atunci când ai face sex în numele virginităţii." Gluma e simpatică, însă analogia este eronată, dar nu e cazul sa va explic aici de ce.
În al doilea rând avem globalizarea. Un fenomen generator aparent de pace, ale cărei mecanisme a încercat în zadar Thomas Friedman să le supraevalueze şi Joseph Stiglitz să le explice. Ea vine cu multe surprize şi cu o dinamică extrem de imprevizibilă, atât pe latura economică cât si pe cea politică. Totuşi, dacă pe latura economică vorbim în termeni concreţi şi acceptăm pragmatismul, pe latura politica lucrurile devin complicate. Acolo ideologiile iau locul calculului rece iar adesea, când devii bun samaritean şi filosofezi cu încărcătorul armei uitat în vestiar, rişti ca ultimul argument pe care ai să-l auzi sa fie sunetul exploziei sau al armei presupusului interlocutor. De ce?! Pentru că globalizarea, deşi pare un dat, o stare fireasca a planetei, o ţara unică, globală, una paşnică al cărui prim scop să fie dezvoltarea ştiinţifică şi evoluţia este o utopie la fel de mare precum cea marxistă. Sociologia, prin explicarea nevoii omului de apartenenţă la grup a reuşit să ne releve cel mai bine aspectul sus menţionat.
Mai mult, într-o alta notă şi pentru a justifica necesitatea individualizării şi păstrării limbii, tradiţiilor si culturii într-o lume care tinde să se globalizeze, aşa şubred cum o face, este, parafrazând dim Mihai Şora, faptul că modializarea nu trebuie să reprezinte o uniformizare, o aducere la nivel cum o vedea T. Friedman, ci o diversitate culturală şi umană firească, cu înţelegere reciprocă şi cu inerentele ei conflicte. Nimic nu a fost mai devastator decât încercările de a crea societăţi perfecte. Trebuie să înţelegem asta!
În al treilea rând avem multiculturalismul. Despre el mai mai vorbit în multe situaţii. Este un concept bun, însă metoda de a fi impus, prin acel politically correctness, nu face decât să mascheze realitatea, să ascundă gunoiul sub preş. Multiculturalismul, deşi izvorât din nevoia oamenilor de a se integra în alte spaţii şi de a se accepta reciproc indiferent de tradiţii, a fost forţat accelerat ca proces. Ca mai toate "ismele" moderne. Reacţia... la fel ca la o mâncare nouă, sofisticată, la care în loc să laşi consumatorul să-şi educe gustul, să se adapteze, alegi să-i îndeşi mâncarea pe gât, iar apoi te aştepţi să-i placă.
În concluzie, desi mulţi văd istoria ca pe un duşman, apelând fără să vrea la raţionalismul pur al lui Descartes, nu poţi construi nimic fără istorie, iar istoria s-a construit pe armate şi diplomaţie, armate care s-au hrănit doar din dragostea de ţară, limbă, neam, drapel, adică din acele concepte pe care vrem să le dărâmăm, pe care noi le vedem aducătoare de conflict inutil, deşi adesea cauzele conflictelor au fost cu totul altele. D
acă noi le dărâmăm, asta nu înseamnă că toţi or să ia exemplul. Istoria lumii este plina de situaţii în care cei evoluaţi, cei care au realizat că dezvoltarea stiinţifică, cunoaşterea şi pacea sunt calea de urmat, au fost distruşi de sălbatici violenţi. De ce? Pentru că aproape nimeni nu mai era motivat să lupte şi avea impresia că starea anterioară este şi starea viitoare. Este un bias congnitiv bine ştiut, cunoscut chiar înainte de a-l face Kahneman şi Tversky popular.
Aici este exact confruntarea între idelistul care vede doar beneficiile colaborării şi crede că toată lumea vede la fel, între violentul care consideră că distrugând colaborarea altora se poate ridica pe sine şi realistul care angajează o mână de "violenţi" pentru a putea să-şi protejeze bunăstarea obţinută de pe urma colaborării şi colaborarea în sine, violenţi pe care îi educă, îi hrăneşte şi cărora le este dator pentru că se poate bucura de libertate.
Din cauza aceasta avem nevoie de simboluri şi de istorie. Pentru ca cineva să fie dispus să-ţi apere de intelectual cu propria-i viaţă. Pentru a avea libertatea de a te juca de-a intelectualul, de a te crede savant pacifist nebăgat în seamă, de a face tot ce te taie capul pentru ca la final să consideri că cel care te apără are pea multă atenţie de ziua naţională.

În încheiere mă gândesc la faptul că şi Ceauşescu şi-ar fi scos academiciana să mărşăluiască în aplauzele mulţimii. Noi ar trebui să defilăm azi cu Ponta, că doar e doctor, mândrie naţională, pentru că sunt convins că cercetătorii, savanţii reali şi intelectualii prefră laboratoarele şi bibliotecile şi nici oamenii care întreţin la modul real, productiv, zi de zi România nu cred că sunt interesaţi să fie în centrul atenţiei. Nu ştiu să se fi plâns Palade, Roegen, Vulcănescu, Cioran, Brâncuşi, Eliade, Ionesco, Radu Gyr, Mihail Sebastian sau alţi intelectuali cu adevărat importanţi, de faptul că de ziua naţională nu sunt ei aduşi şi plimbaţi prin piaţa publică. Na, poate că ei nu erau aşa mofturoşi sau poate că aveau standarde prea modeste. Probabil că ei preferau ştiinţa, cercetarea, arta sau filosofia reală, fără să regurgiteze la infinit curente obscure. Prin asta erau ei în centrul atenţiei şi cred ca au rămas acolo.
Să lăsăm deci această zi acelora care ne oferă prilejul de a face mofturi şi de a spune prostii, sacrificâdu-şi viaţa pentru acest ideal pe care tind să cred că nu toţi stiu să-l aprecieze.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu