Translate

1 iun. 2009

Poezii de EVGHENI EVTUSENKO



MONOLOGUL PUIULUI DE VULPE

Albastru sunt, în ferma cenuşie,
Şi, pentru asta, bun de abator,
În cuşcă de metal ţinut -vai mie!-
Nu-s împăcat că trebuie să mor.

M-aş jupui de viu, să scap de-această
Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.
Dar albăstriul meu, ca o năpastă,
Trimfă-n blana mea fără noroc.

Năpraznic urlu şi mă iau la trântă
Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,
Ca să implor ori libertatea sfântă,
Ori blana năpârlită-n veci de veci.

Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
Dar cum ar urla şi el, sărmanul,
Numai o clipă-n locul meu să-l pun.

Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă
Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.
Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă,
Mă ţine sclav, să evadez nu pot.

Doar când deschisă uşa mi-o uitară,
După un prânz cu peşte împuţit,
Fără să vreau, m-am trezit afară
Şi-n hăul stelar de-odată m-am trezit.

Călăuzit de vii oglinzi lunare,
Am înţeles, în zborul meu stingher,
Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,
Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.

Eram eu însumi, flecărind sub astre
Cu pomii legănaţi de-un vis polar.
Zăpada lor, cu irizări albastre,
Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.

Dar, singur şi-ntristat, mi-am plâns de milă,
Înţelegând, de viscole bătut,
Că libertatea asta-i prea fragilă,
Atunci când în robie te-ai născut.

Mereu captiv, am înţeles cu groază
Că după fermă plâng şi c-o iubesc,
Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,
Mi-i patria - ţinutul meu ceresc!

Întors astfel la lumea cenuşie,
În cuşca mea, învins şi resemnat,
Strivit de-o mult prea grea vinovăţie,
Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.

Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
Şi-aici, în fermă! Căci, dacă-ntr-un sac
Ne sugrumau cândva, azi - doar c-o sârmă
Electrică - ne vin urgent de hac.

Duios, lapona mea cu două feţe
Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern...
Ce mână moale! Doamne ce blândeţe!
Da-n ochii ei de înger, ce infern!

Mă va lăsa de boli şi, din tot locul,
Mereu de hrană îmi va face rost,
Dar într-o zi, când va veni sorocul...
Trădarea e în fişa ei de post.

C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii
Şi va scânci, cu vagi păreri de rău:
"Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,
Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!"

Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,
Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
Mă mângâie şi mă ucide-apoi.



MAMA

Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.

Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:
"Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?"

Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
bolborosind: "Toate-s în regulă...şi-apropo, arăţi minunat!"
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te!
Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei
prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.


TANCURI LA PRAGA

În sângele de asfinţit al răsăritului,
Tancuri trec peste Praga-n coşmar,
Strivind sub şenilele lor adevărul,
Care nu-i doar numele unui ziar.

Tancuri trec peste ispita de-a rupe
Cătuşele unor lozinci micinoase,
Tancuri trec peste soldaţii care
Şi-au ascuns chiar în ele bietele oase.

Oh, Dumnezeule, ce decădere!
Oh, Dumnezeule, ce mârşăvie!
Peste Jan Hus trec acum tancurile,
Peste Puşkin şi Petofi, ca prin pustie. *

Peste cavouri huruie tancurile,
Peste cei care încă nu s-au născut,
Şinele, clamele unor dosare
În şenile de tancuri s-au prefăcut.

Am devenit eu, acum, duşmanul Rusiei?
Nu tot acelaşi din urmă sunt,
Când, copilaş, îmi băgam nasul printre
Tancurile noastre din războiul cel sfânt?

Cum să mai pot vieţui ca-nainte,
Când tancurile noastre, ca nişte rindele,
Ne raşchetează toate speranţele?
Mai pot fi acum ale tale, ale mele?

Mai înainte să crăp, mai înainte
De-a fi ştampilat nu ştiu cum,
O rugăminte mai am, o rugăminte,
Pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum.

Peste mormântu-mi fără bocete,
Să scrie simplu şi-adevărat:
"Aici zace poetul rus Evtuşenko,
La Praga - de tancuri ruseşti sfârtecat!"


23 august 1968
* Au fost suprimate, din varianta românească, două strofe, destul de greu de înţeles la noi, deoarece trimiteau la personaje şi situaţii din Gogol şi Cehov, mai puţin frecventaţi de cititorii români de astăzi (din păcate) - [din specificaţiile traducătorului Ştefan Dimitriu ]-
Vreau să menţionez că toate aceste poezii ale lui Evgneni Evtuşenco, pe care le-am publicat pe blog, fac parte din volumul de poeme MIEREA TÂRZIE, în traducerea lui Stefan Dumitriu, apărută la Editura CD PRESS, Bucureşti 2006, după o traducere iniţială şi o postfaţă realizate de Nadia Brunstein