Prolifice lumi în paralele politice

Când eram mitel, tata încerca să mă convingă de faptul că nu este suficient să-ţi doreşti un lucru pentru a-l putea avea. Deşi desenele animate şi poveştile mamei încercau să-mi demonstreze contrariul, se pare că învăţătura tatălui a fost bună. Am mai crescut niţel şi am constatat că a-ţi dori ceea ce nu poţi avea, nu doar că este insuficient, ci adesea poate deveni şi motiv de frustrare. Când am înţeles aceste adevăruri, încercam să mă las purtat de vălul imaginaţiei doar atunci când aveam cărţile de basme în faţă şi să renunţ la a-mi crea lumi paralele de faţă cu toată lumea. La vremea aceea aveam vreo zece ani. 

Astăzi, un personaj ceva mai experimentat în ale vieţii... moravuri şi năravuri, vine să ne cheme în lumea sa, o lume în care ne spune că va curge lapte şi miere, o lume în care nu există nici plagiat şi nici constituţie, o lume în care "procurorul speciei umane în procesul interminabil cu divinitate" devine însuşi Crin Antonescu, o zeitate absolută, un titan politic ale cărui ditirambii au fost compuse de marele Voiculescu şi şleatca sa. Acest personaj de basm, a apărut ieri să ne argumenteze absenţa foii sale de demisie prin faptul că " în lumea reală Traian Băsescu a fost demis!". Nu este foarte grav în a-ţi justifica eşecul, însă astăzi dimineaţă am observat că în lumea mea preşedinte este tocmai Traian Băsescu. Constatarea mă face să cred că România ori a fost binecuvântată de zei şi i s-a oferit oportunitatea de a fi condusă de un personaj mitologic, în înfăţişarea lui Crin Antonescu, ori eu trăiesc într-o lume paralelă, cu un preşedinte care în fapt nu este, în timp ce eu văd că este. Este neccesar acum, fie ca noi, cei în a câror ţară vedem că preşedinte este Traian Băsescu, fie ca el, cel care nu trăieşte în lumea cu preşedintele existent Traian Băsescu, să mergem (meargă) de urgenţă la un consult psihiatric. Nu de alta, dar România a ajuns deja "de poveste" încă de pe vremea în care votau morţii. Nu cred că este necesar astăzi să mai creăm pe aceste meleaguri şi lumi paralele, noi dimensiuni şi alte divagaţii. 

În concluzie, lăsând la o parte caraghioşenia situaţiei reale, constat ca observator subiectiv, că nu toţi au avut parte de acel dram de învâţătură reală, care să le despartă imaginarul de real şi viceversa. Din păcate pentru noi, un preşedinte interimar ce a fost în funcţie până mai ieri, crede în prieteni imaginari, în lumi fantastice şi face "prolifice politice" din postura de paralel cu dânsele. Dacă tot nu avem gimnaste cu veleităţi la parelele, avem cu nemiluita politicieni cu predilecţie la paralelisme. Păcat că nu se introduce şi proba de "paralel cu politica" la olimpiadă. 

Ce să mai zic...ghinion pe noi şi ghionoi pe ei, căci aceasta e arma politicii româneşti!

"Povestea târfelor mele triste" Gabriel Garcia Marquez (recenzie)

"M-am trezit în revărsatul zilei, fără să-mi amintesc unde mă aflu. Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuita ca un făt. Am avut senzaţia neclară că o simţeam sculându-se în beznă şi că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat. A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoşteam vicleşugurile seducţiei şi veşnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându-mă după preţ decât după farmecele lor, şi făcusem dragoste făra dragoste, pe jumătate îmbrăcaţi, de cele mai multe ori, şi întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui ca suntem buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea incredibilă de a contempla trupul unei femei adormite, făra îmboldirea dorinţei sau pudorii." Cu acest text ne întâmpină lucrarea în librării, pe coperta a patra a cărţii. O carte prea scurtă pentru a fi denumita roman şi prea lunga pentru a o numi povestire, însă, cu unele caracteristici apropiate de nuvelă. O carte ce mai are proprietatea, prin titlul său, de a-i respinge pe neaveniţii de lectură, şi de a-şi apropria în liniile sale, pe omul ce cunoaşte scriitura lui Marquez.
Nuvela Povestea târfelor mele triste ne trimite atent spre trăirea unui personaj, cu o experienţă de viaţă, de nu mai puţin de nouăzeci de ani. O considerabilă vârstă pentru a putea emite pretenţii la un absolut al cunoşterii, cunoaştere de experienţe tangibile şi intangibile, dar cu un caracter facil cognoscibil. Ceea ce desăvârşeşte însă această scriere nu este incomprehensibilitatea cunoaşterii, ci derizoriul iubirii raportat la necuviinţă şi intensitatea trăirii emotive raportată la pudoare.

Reperul la vulgaritate este într-o continuă aşteptare, fără însă a fi atins. Acesta este chiar secretul intensităţii trăirii, trasat în cele mai pretenţioase linii de Gabriel Garcia Marquez. O intensitate oferită din însăşi viciul lipsei sale. O dragoste oferită târziu, ca printr-o tragere la sorţi, a cărei bilet de participare se află în refuzul de a iubi la timpul potrivit. O necuviinţă a vieţii ce din exterior pare să ironizeze individul. Pare să-i ofere pe tavă un fruct a cărui atingere îi este nepermisă din propria-i cuviinţă. O interdicţie ce paradoxal nu generează nici milă, nici ură. Ea dă naştere unui uragan sufletesc ce luminează tabloul predominant nocturn al cărţii. Ea este cea care are menirea de a declanşa pulsaţia sufletească necesară, îndriduită de a ne lăsa la finalul cărţii alături de un optimism sever!

Omul din ceas (sau) Ceas de om

Începem să alergăm descreieraţi prin viaţă, după o hermeneutică a înţelepciunii. Alergăm în mod firesc într-un cerc. Alergăm în mod normal din ce în ce mai încet. Ne metamorfozăm firesc, prin gândire, din secundare în minutare şi din minutare în fiinţe mici şi lente, aproape inerte. Ne schimbăm treptat şi ţelurile şi anvergura aripilor şi destinul. Furăm din ce în ce mai puţine cunoştinţe, secăm din ce în ce mai multe virtuţi şi umplem din ce în ce mai multe pahare cu armade de vorbe. Nici noi nu mai avem cunoştinţă de existenţa vinurilor bune.

Alergătura asta nu dăunează. Este adesea utilă pentru a ne arăta cum NU.
Cum nu trebuie să facem, cum nu trebuie să alergăm, cum nu trebuie să ne schimbăm ţeluri, cum să nu umplem în final pahare cu vin prost, cum să nu bem vinul în cinstea trecerii noastre prin timp.

Ne ferim de transformări dar vrem să evoluăm şi observăm cum NU trebuie să ne ferim de transformări. Acceptăm transformările şi învăţăm cum NU trebuie să acceptăm evoluţia.

Ne revoltăm împotriva a orice, dar foarte rar împotriva interesului nostru faţă de prostia altora. Ne muţumim să observăm şi să analizăm, dar foarte rar observăm transformarea noastră.

Sfârşim inevitabil cu sticla plină de sfaturi pe care mai apoi, pe baza multor îmbunătăţiri ale substanţei date, o turnăm mai departe în paharul altora. Devenisem acum un fel de înţelepţi.

De ce nu începem prin a căuta substanţe noi, de ce nu ne transformăm noi în ceasuri şi să îi lăsăm pe alţii să asude la întreţinerea lui Cronos?! Să-şi crească Uranus şi Gaia singuri copilul, să vedem că timpul dispare, sau că timpul e veşnic şi noi trecem prin el; dar asta nu o voi fi spus chiar eu.

Eu stau mai bine retras, să vorbesc pe terasa unei cafenele cu Bacovia, să uit că există şi mers, să privesc cum toamna cântă la masă, să o plătesc pe ea să-mi descânte, să stau alături de Verlaine, să plătesc copacii să se dezbrace şi, mai apoi, să privesc indiferent la ceas, să iau aminte cum NU şi să mă bucur de spectacolul nostru, împreună cu Baudelaire...

În final, până şi limbile ceasurilor rămaseră împotmolite în noroiul grobian sau în lumea urbană... Îmi este totuna!

Scrisa în noaptea zilei de 07 octombrie 2009

Etimos pentru "snobismologia" românească

Simplismul practic a fost mereu caracteristic românului. Tot ceea ce incearcă al nostru popor să desluşescă în hăţişul ideologic este spulberat în prima fracţiune de secunde de practică. Noi nu suntem şi nici nu vom fi vreodată "practicticieni".

Românul este un soi de maşinărie bizară, cu o multitudine de idei aparent proprii, cu o multitudine de convingeri aparent izvorâte din raţionalitate şi cu un excelent spirit teatral. Românul are simţirea şi credinţa întru artă pentru că arta se spune că ar fi cultă. Nu contează pentru el dacă persoana în sine a ajuns la o adulaţiune faţa de pictură prin descoperirea componentelor cromatice, a unor simboluri fascinante, prin analiza liniilor, perfect trasate de Da Vinci sau prin trăirea în muzica clasică! El a ajuns astfel prin simplul fapt că a privi o pictură, a asculta ce e la modă, a renunţa la subcultura manelistă... DĂ BINE.

A privi, a asculta sunt chiar şi acestea uşor forţate spre pozitiv, deoarece contemplarea întru artă nu poate fi facută doar pentru a ne creşte respectul de sine sau pentru a dobândi o aura culturală. Însemnătatea unei analize proprii cade deja în derizoriu. Mai simplu este să dai senzaţia că priveşti, să dai senzaţia că faci, să dai senzaţia că ştii, să dai senzaţia că nu eşti ignorant şi incult, iar în cazul în care eşti descoperit, nu poţi decât să revii la burlesc şi aştepţi să fii văzut ca fiind isteţ, perspicace sau măcar simpatic. Cam aşa văd eu românul clasic.
Persuasivitatea ingrat mascată de care dă dovadă acest popor, poate fi considerată o adaptare istorică la modernitate, adică la o stare la care el, prin evoluţia sa ca întreg unitar, nu va reuşi să ajungă niciodată. Exceptând oamenii de cultură ai acestei ţari şi pe cei ce au terminat de devorat câteva biblioteci, restul încearcă să se metamorfozeze în orice este nevoie pentru a da bine. Romănii nu au caracter, ei nu au o pesonalitate proprie care să le ghideze raţional gusturile, fie ele educate sau nu.
Singurul lucru pozitiv care îl pot spune cu certitudine despre acest popor este adaptabilitatea lui. Unii dintre noi sunt exaltaţi de această formă primară de inteligenţă şi nu realizează că supravieţuirea întregului regn animal se bazează pe adaptabilitate fără a se mândri cu asta. Faptul în sine, cum am şi menţionat, este unul pozitiv; însă omul modern are pretenţia de a se diferenţia. Aici ar fi momentul să realizeze că diferenţierea nu se face printr-un umor burlesc (la fel de caracteristic acestor meleaguri) şi nici prin copierea excesivă a evoluţiei altor popoare, ci prin educaţie şi raţiune, printr-o construcţie stabilă, lentă şi constant cumulativă.
În concluzie, românul de rând, pentru că despre el am vorbit acum (iar expresia de român de rând nu e făcută pe bază de funcţii sau pe bază financiară ci strict pe baza anvergurii culturale, aşa cum ar trebui să stea lucrurile în mod normal) nu vrea decât să fie văzut bine şi ajunge astfel să se definească în haina lui snoabă, mereu la modă, în mintea lui creaţă, mereu supraevaluată, în sinea lui, mereu visătoare şi dornică de a fi ceva, de a fi cineva, fără a face nimic din proprie raţiune. El se preferă sclavul unor corporaţii multinaţionale pentru a-şi asigura pâinea şi pentru a-şi întreţine imaginea de "om bine".
Repulsia sa faţă de cultură vine parca din rărunchii obosiţi ai unui animal preistoric! Neştiind cum se stabileşte valoarea culturală, văzând că aceasta necesită sudoare şi lectură temeinică, el elege a se măsura în valoare monetară.

Culmea românismului este că unora chiar le reuşeşte, deoarece ei între ei se văd bine si ei între ei se ridică pe piedestaluri şi ei între ei se văd ca reprezentând ceva sau măcar pe cineva.

"Terorismul intelectual" (RECENZIE)

I

Chiar dacă nu voi face la modul propriu o recenzie a cărţii lui Jean Sevilla, am considerat că este bine să o aduc în discuţie. Fără doar şi poate, una din cele mai documentate cărţi citite de mine până la această vreme şi nu pot spune că am citit puţin. Spun totuşi că nu este la drept vorbind o recenzie deoarece voi lăsa adesea ca în comentariile mele să pătrundă citate şi observaţii ce nu am pretenţia de a fi cele mai obiective cu putinţă. Dacă tot am lămurit acest aspect, am să încep aşa cum îmi place mie, cu sfărşitul. Coperta a IV-a a cărţii lui Jean Sevilla, ne rezumă în cel mai succint mod cu putinţă, o parte din ceea ce trebuie să ne rămână în minte după lecturarea acestei cărţi.

"În 1950 elitele îl ridicau în slăvi pe Stalin. În 1960, aceleaşi elite ne asigurau că decolonizarea va aduce fericirea în ţinuturile de dincolo de mări. În 1968, visau să suprime orice constrăngere socială. În 1975 salutau victoria comunismului în Indochina. În 1981, credeau c-au părasit întunericul pentru lumină. În 1985, proclamau că Franţa e datoare să primească dezmoşteniţii din întreaga lume. Iar în '90, afirmau că timpul naţiunilor, al familiilor şi al religiilor a luat sfârşit. Timp de 50 de ani, spiritele refractare acestui discurs au fost discreditate, iar faptele care au contrazis ideologia dominantă au fost trecute sub tăcere. Acesta este terorismul intelectual. Practicând amalgamarea, procesul de intenţie şi vânătoarea de vrăjitoare, acest mecanism totalitar a constituit un obstacol în faţa oricărei dezbateri reale asupra problemelor pe care le angajează viitorul."

Nimic mai adevărat pot spune eu. Ceea ce impresionează la acest autor, nu este doar cantitatea argumentării şi numărul impresionant de date istorice pe care le utilizează ci forţa expresivităţii sale prin intermediul acestor argumente. Jean Sevilla este unul dintre puţinii oameni care au avut curajul să condamne fără ocolişuri şi nuanţe, regimul comunist. Un regim utopic şi criminal, un regim a cărui bestialitate o depăşeşte pe cea a nazismului atât ca număr de victime cât şi ca efecte. În cei 40 de ani în care această "fantomă", cum o numea Marx, a bântuit Europa, şi nu numai, oamenii au fost reduşi la stadiul de animale de povară. Singura libertate care li se oferea era aceea de a munci. Un sistem utopic, un vânzător ambulant de vise, cu mecanisme economice compromise încă de când Karl Marx le-a înşirat pe foaie.

Totuşi condamnarea orală a comunismului nu este suficientă. Personal, ca cetăţean al României, nu sunt nici înduioşat şi nici terifiat de faptul că nazismul a persecutat evrei. Sunt însă îngrozit de faptul că nazismul a persecutat oameni, indiferent de apartenenţa lor religioasa. În momentul acesta, luând lucrurile astfel, putem observa în contrapondere un bilanţ năucitor al victimelor comunismului. Voi face acest lucru, extrăgând un întreg paragraf din cartea prezentată.

"La 6 noiembrie 1997....un volum de opt sute de pagini îşi face apariţia în librării: "Cartea neagră a comunismului". Această lucrare colectivă conţine sinteza globală a crimelor comise de comunism în lume. Ţară cu Ţară, cartea recenzează faptele, locurile, datele, numele călăilor, numărul victimelor. Această halucinantă coborâre în infern, începe în Rusia încă din 1917. Îl vedem pe LENIN poreclind Comisariatul pentru Justiţie "Comisariatul pentru exterminare socială", vedem bolşevicii gazându-i pe ţăranii rebeli, înfometând regiunea Volgăi (5 milioane de morţi), apoi Ucraina (5 până la 6 milioane de victime). În timp ce poporul rus se scufundă în noaptea gulagului, comunisml se răspândeşte: Europa, Africa, Asia. Marele Salt înainte a lui Mao înseamnă "cea mai mare foamete din istorie". În Cambogia, Pol Pot duce barbaria spre culmi. Bilanţul general al comunismului: 20 de milioane de morţi în URSS, 65 de milioane în China, 6,5 milioane în restul Asiei, 1 milion în Europa de Est, 1,7 milioane în Africa, 150 000 în America Latină...Totalul se apropie de o sută de milioane de morţi."

Mai pot exista dubii după aceste cifre? Mai pot exista semne de întrebare asupra ideii de comunism? Se mai poate pune vreodată problema testării unor regimuri totalitare? Mai este nevoie să îi tolerăm pe cei ce au lăudat comunismul? Toţi aceia ce au scris măcar un sigur rănd de laudă la adresa unui dictator, din proprie credinţă, se fac la fel de vinovaţi de crime precum dictatorii şi călăii înşişi. Ei sunt autorii Terorismului intelectual şi ei sunt cei care au permis ca o astfel de boală să se împământenească atatât de adânc în ideologiile unor generaţii.

II

Nici astăzi, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, nu au dispărut în totalitate cei care au crezut în el. De ce? Să mergem în trecut şi putem observa că nici măcar în momentele în care Soljeniţân a dezvăluit ororile gulagului, intelectuali de talia lui Sartre nu au avut puterea să recunoască faptul că au greşit. Dacă astfel stau lucrurile, cum este posibil să cerem oamenilor de rând, care consideră că în vremurile negre ale istoriei "s-au descurcat" şi spun asta cu nostalgie, să-şi renege propria raţiune sau propriile crezuri egoiste. Ineluctabilă această stare de spirit, atâta vreme cât omul simplu nu mai crede în forţa salvatoare a democraţiei, a capitalismului şi în forţa pieţelor libere de a aduce prosperitatea. Mai mult decât atât, prin libertatea democratică bătrânii noştri zăresc "libertinajul", o cu totul altă formă de democraţie, o formă de încălcare a regulilor de moralitate, conduită şi bun simţ. În pofida faptului că ucide şi distruge tot ce atinge, comunismul continuă încă să le ofere persoanelor cu "insuficienţă raţională" un vis prezentat sub diferite forme de social democraţie; un vis ambalat în diverse forme de asociere şi sub acoperirea opacă a organizaţiilor ce se autointitulează "de protecţie a...", a tot ceea ce nu poate fi sau nu trebuie protejat. Organizaţii ce au ca scop vise absurde, fără a avea rezultate demne de luat în seamă. Fără a avea strategii reale şi soluţii, aceste organizaţii ştiu doar să-şi scoată adepţii în stradă, să deranjeze prin obscenitate şi lipsă de bun simţ, să deranjeze prin însăşi lipsa lor de raţiune. Asemănările între aceste fundaţii, organizaţii şi doctrina lui Marx, sunt brutale prin elocvenţă. Ele promovează nu o democratizare ci o imbecilizare. Democraţie însemnă voinţa majorităţii şi nu a unui grup. Grupul are doar datoria democratică de a respecta regula majorităţii şi nu de a forţa prin represiuni, guvernele, să le ofere un drept refuzat de însăşi majoritatea oamenilor. În acel moment se cere nu un drept ci o excepţie de la democraţie. Statul, dominat de partide şi de nevoia de voturi, dă crez acestor adunături cu argumente infim verosimile şi ajung la aberaţia ca democraţia să fie creată pe baza unor legi majoritar coercitive. Acum, "elitele" au rolul lor de a fi tolerante ale prostiei şi de a elogia aceste "drumuri către normalitate", iar în cazul în care cineva sesizează inepţia, devine automat catalogat ca fiind antidemocratic, depăsit sau chiar comunist.
Trebuie să-şi aibă şi neomarxismul faţa lui umană, oricât de schingiuită ar fi.

În acest mod deloc subtil, ci chiar grosolan, într-o democraţie a majorităţii prostimea minoritară impune regulile. În acest mod, normalul se erijează spre intoleranţă şi este catalogat ca atare; intoleranţa devine o formă de manifestare condamnabilă; bunul simţ şi moralitatea se relativizează cu bună ştiinţă, ajungând să-şi opună însuşi înţelesul; toleranţa însoţeşte anormalitatea şi prostie devine "deschidere la minte"; iar în cele din urmă, democraţia devine treptat, greşit înţeleasă, simbol coercitiv impus majorităţii de către o minoritate "gălăgioasă", cu timp de proteste. Cu acest parcurs deloc lent, TERORISMUL INTELECTUAL acţionează, îşi face datoria, îi pune la zid pe nesupuşi, aducând elogii "minţilor deschise către viitor". Un viitot categoric incert, reprobabil şi susceptibil.