Translate

24 apr. 2019

Progresiştii şi dihotomia- scurtă cugetare

Progresistul este acea specie de individ care în urma unor adunări de coloane în excel şi a unor profunde discuţii alături de colegii din birt, a ajuns să cuprindă întreaga cunoaştere a omenirii şi să o rezume prin fraza: "Dihotomia asta nu mai există, lumea s-a schimbat."
Pentru progresist totul este depăşit. Noul i se iveşte lui şi numai lui, de după cortina de fum a istoriei şi i se arată precum "Doamna din lumină" li s-a arătat celor trei copii de la Fatima. El vede progresul în firul de iarbă, el simte istoria în borşul de fasole şi vede viitorul în MAC-ul său care redă neobosit, doar uşor plictisit poate, un filmuleţ cu pisicile care se joacă, nu cu motocei, însă, ci cu o luminiţă laser.
Să nu amestecăm, cu voia dumneavoastră, desigur, progresistul cu progresul
Progresistul are a face cu progresul, cam câte are a face raţionalitatea cu raționalizarea, însă cea din urmă îi este mai apropiată progresistului, iar cea dintâi mai apropiată progresului.
În primul rând, progresistul îmbrăţişează relativismul general, însă nu cel din teoria fizică, ci cel din capul său. Din această cauză, el este duşmanul cel dintâi al dihotomiei. Pentru el nu există stânga şi dreapta, nici în politică şi nici în trafic. El se amesteca printre "centrişti" şi adesea se confundă cu ei, rămânând în sensul giratoriu până când un troll se gândeşte să îi arate iesirea, pentru ca mai apoi, din instinctul politic dobândit din naştere, să accelereze în direcţia opusă celei indicate. 
Mereu pregătit să se contrazică şi să-şi relativizeze propriile afirmaţii sub pretextul ca a fost greşit înţeles, el este dispus în orice moment să le dea dreptate lui Marx şi lui Hayek în aceeaşi frază, fără a vedea vreo contradicţie, că doar dihotomiile sunt depăşite. Ele aparţin lumii vechi, exploatatoare, pe când ei aparţin lumii noi, egalizatoare. Pentru ei adevărul este simţire, corectitudinea ţine loc de competenţă, iar competenţa într-un domeniu este pentru ei, cunoastere universală.
În haina lor neprihănită, progresiştii sunt vizionari şi văd limpede viitorul, trecutul fiindu-le duşman de moarte. Tot răul este în urmă, în lumea veche, în timp ce ei sunt profeţii care aduc lumina, adevărul şi speranţa. Se sperie de trecut pentru că le-ar putea arăta cât de palizi sunt, cât de vechi sunt, cât de lipsiţi de originalitate sunt, iar la ei, dincolo de relativismul general, pe al doilea loc stă originalitatea.
Să nu te miri când un progresit vine să-ţi spună ideile sale creţe, cum ar vedea el progresul omenirii daca am omorâ proştii, cât de roz ar fi lumea fără proprietate privată, cât de depăşite sunt conceptele politice de stânga şi dreapta, cât de complicat este spectrul politic şi cât de simplu ar putea el să fie, cât de bine ar putea el aplica "noul socialism", unul care nu a fost vreodată testat, la fel cum ar putea el aplica noul sistem de orânduire, unul nemaivăzut, nemaiîntâlnit şi nemaiauzit. Să nu-l deziluzionaţi spunându-i că Platon a reuşit să-i plagieze cu anticipaţie, că Marx le-a fost tată şi Hyman Minsky mumă, că Pâmântul a mai văzut şi transformat în nutrienţi de plante, milioane şi milioane de astfel de profeţi ai zilei de ieri. Să nu le spuneţi asta, deoarece tristeţea lor s-ar resimţi în scăderea avântului muncitoresc de mâine, iar asta ar face o lume mai tristă, mai monotonă şi mai lipsită de haz.
Progresistului să-i oferiţi doar un pahar de bere când vocea îi pare răgusită, să-l loviţi uşor pe spate în semn de prietenie şi să jucaţi rolul unui trol din când în când. Nu doar pentru propriul amuzament, ci şi pentru a-l ajuta să iasă din cercul ideilor adânci pe care le perpetuează şi etalează drept Magna Carta Libertatum în coperţi, dar în notele lui Marx.

12 apr. 2019

Tunelul; Despre eroi şi morminte; Abaddon exterminatorul

Am terminat de citit primele două romane din trilogia lui Ernesto Sabato, însă digestia mea intelectuală, lentă şi afurisită, mă forţează să o las să lucreze până la ultimul roman.
În acest răstimp mi-am făcut, forţat de un gând sau poate de un demon pe care nu îl înţeleg, curaj să vă provoc curiozitatea asupra acestor capodopere.

Nu am să vă obosesc cu multe detalii şi nici cu ample analize, cu detalii şi interpretări, cu analogii obositoare. Acestea i le las celui din urmă înger, îngerului exterminator, i le las lui Abaddon spre a le sfărâma cu aripile sau spre a le aşeza, spre a le sedimenta şi pentru a risipi ceaţa cu aripile sale filosofice sau poate doar pentru a arunca totul în mlaştina lipicioasă, mirositoare, întunecată şi plină de crabi care te pot trage în adâncuri spre a te devora înainte de a-ţi aduce liniştea.  

Când termini un roman de o asemenea complexitate şi nu ai experienţa unor astfel de lecturi, poţi să fii sigur că nu ai înţeles nimic. Dacă te-a dezgustat, eşti fragil. Dacă te-a făcut să crezi că este despre Alejandra sau Martin, esti adolescent. Dacă te-a făcut să te gândeşti la o istorie romanţată, esti naiv. Daca te-a făcut să te îndrăgosteşti de parcurile din Buenos Aires şi de ţinuturile Patagoniei, eşti romantic.

Ernesto Sabato

În schimb, dacă te-a întristat, te-a făcut să zâmbești, te-a obosit, te-a enervat, te-a făcut să renunţi şi să citeşti istoria Argentinei şi să încerci să înţelegi visul lui Bolivar, dacă ai trăit nedreptatea şi descurajarea împreună cu generalul Juan Lavalle, dacă te-a făcut să înţelegi că istoria este făcută din fiinţe, iar un singur om poate trăi în singurătatea sa o întreagă istorie, dacă ai înţeles că noţiunea de istorie dezumanizează exact aceste fiinţe, dacă te-a bulversat şi ai fost nevoit să reiei capitole întregi, cel mai probabil că ai citit trilogia lui Ernesto Sabato cu acelaşi pragmatism chinuitor precum autorul acestor rânduri.

Tunelul, primul roman al trilogiei, ţine locul unui preludiu. Este cea mai digerabilă lucrare a seriei şi nu-ţi dezvăluie aproape nimic din chinul ce urmează. Nimic mai mult decât tipologia lucrării, modelul de tunel, însă un tunel labirintic în care prezentul, istoria, personajele, realitatea şi filosofia personajelor, filosofia autorului şi angoasele sale constituie braţe ale unui labirint de tuneluri cu pereţi aparent duri, însă din care auzi si poate uneori chiar ai senzaţia că poţi să vezi frânturi din tunelurile conexe.

De la animal la om, de la natură statică la sentimente şi simţiri, de la nevoi atavice la visuri de grandoare spulberate în câteva clipe de o luciditate feroce, de la subiecte mărunte la probleme complexe şi nu în ultimul rând, de la viaţa omului până la istorie sunt trasee pe care Ernesto Sabato le explorează alternativ, precum un arhitect de idei, precum un căutător obsedat de aur din întinsurile Patagoniei, precum un geniu obsedat de un adevăr al unei probleme neprezentate, cunoscută de toţi, însă imposibil de definit în puţinătatea adunării de cuvinte, este modul cel mai simplu şi dezinteresat, singurul posibil pentru mine, pentru a descrie Despre eroi si morminte

Un roman pe care nu îl citeşti pentru a căuta răspunsuri, un roman al căror personaje provin dintr-o muncă fantastică, din truda unui intelectual fin, chinuit de incertitudini şi agitat de tumultul vremii în care a trăit. Despre eroi si morminte este un roman care te schimbă, care nu poate fi uitat, fie ca l-ai înţeles, fie că nu. Este acel gen de capodoperă care vrea să revină constant, când încerci să te eliberezi în singurătate, acel gen de gând care te cucereşte asemeni unui fior rece şi care vine cu intenţia de a-şi revendica locul în neuitare şi sfârşeşte prin a te copleşi, a te deturna şi prin a te abandona de fiecare dată diferit. Este un roman în umbra căruia devii asemeni unui fragment de plastilină în mâna unui copil neîndemânatic.