d'ale lui Radu

Unor Critici de VASILE Alecsandri

2011-06-20T13:04:00.000+03:00

Voi, ce cătați defecte în scrierile mele
Și intonați fanfare când constatați în ele
Greșeli, imagini slabe, cuvinte ce vă par
Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar,
Voi, care vă dați truda de-a șterge de pe lume
Tot lucrul de o viață întreagă ș-al meu nume,
De ce atâta râvnă ș-atâtea opintiri
Ca să aflați în mine a voastre însușiri?

Poetul care cântă natura-n înflorire,
Simțirea omenească, a Patriei mărire,
Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit
Când altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit?
Și oare se cuvine, și oare-i cu dreptate
De a schimba în crime a sale mici păcate?...
O! critici buni de fașă, poeți în șapte luni,
Vulturul nu se mișcă de-un țipăt de lăstuni.

Oricare păsărică își are ciripirea,
Ce-n treacăt pe-astă lume încântă auzirea,
Nălțând un imn la ceruri prin alte imnuri mii
Ș-adăugând o notă l-a lumii armonii.
Am scris eu multe versuri și poate chiar prea multe,
Dar n-am cerut la nime cu drag să le asculte,
Nici mi-a trecut prin minte trufaș ca să pășesc
În fruntea tuturora ce-ntruna versuiesc.

E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine.
Apuce înainte ș-ajungă cât de sus.
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.
Iar voi, care asupră-mi săgeți tocite trageți,
Cântați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți!

Mircești 1888

Omul din ceas (sau) Ceas de om

2010-03-15T14:56:00.007+02:00

Începem să alergăm descreieraţi prin viaţă după o hermeneutică a înţelepciunii. Alergăm în mod firesc într-un cerc. Alergăm în mod normal din ce în ce mai încet. Ne metamorfozăm firesc, prin gândire, din secundare în minutare şi din minutare în fiinţe mici şi lente, aproape inerte. Ne schimbăm treptat şi ţelurile şi anvergura aripilor şi destinul. Furăm din ce în ce mai puţine cunoştinţe, secăm din ce în ce mai multe virtuţi şi umplem din ce în ce mai multe pahare cu armade de vorbe. Nici noi nu mai avem cunoştinţă de existenţa vinurilor bune.

Alergătura asta nu dăunează. Este adesea utilă pentru a ne arăta cum NU.
Cum nu trebuie să facem, cum nu trebuie să alergăm, cum nu trebuie să ne schimbăm ţeluri, cum să nu umplem în final pahare cu vin prost, cum să nu bem vinul în cinstea trecerii noastre prin timp.

Ne ferim de transformări dar vrem să evoluăm şi observăm cum Nu trebuie să ne ferim de transformări. Acceptăm transformările, evoluţia şi învăţăm cum NU trebuie să acceptăm evoluţia.

Ne revoltăm împotriva a orice, dar foarte rar împotriva interesului nostru faţă de prostia altora. Ne muţumim să observăm şi să analizăm, dar foarte rar observăm transformarea noastră.

Sfârşim inevitabil cu sticla plină de sfaturi pe care mai apoi, pe baza multor îmbunătăţiri ale substanţei date, o turnăm mai departe în paharul altora. Devenisem acum un fel de înţelepţi.

De ce nu începem prin a căuta substanţe noi, de ce nu ne transformăm noi în ceasuri şi să îi lăsăm pe alţii să asude la întreţinerea lui Cronos?! Să-şi crească Uranus şi Gaia singuri copilul, să vedem că timpul dispare sau că timpul e veşnic şi noi trecem prin el; dar asta nu o voi fi spus chiar eu.

Eu stau mai bine retras, să vorbesc pe terasa unei cafenele cu Bacovia, să uit că există şi mers, să privesc cum toamna ne cântă la masă, să o plătim pe ea să ne descânte, să stăm alături de Verlaine, să plătim copacii să se dezbrace şi mai apoi să privim indiferenţi la ceas, să luăm aminte cum NU şi să ne bucurăm de spectacolul nostru, împreună cu Baudelaire...

În final, până şi limbile ceasurilor rămaseră împotmolite în noroiul grobian sau în lumea urbană... Îmi este totuna!

Scrisa în oaptea zilei de 07 octombrie 2009

Etimos pentru "snobismologia" românească

2010-01-19T14:38:00.010+02:00

Simplismul practic a fost mereu caracteristic românului. Tot ceea ce incearcă al nostru popor să desluşescă în hăţişul ideologic este spulberat în prima fracţiune de secunde de practică. Noi nu suntem şi nici nu vom fi vreodată "practicanţi".

Românul este un soi de maşinărie bizară, cu o multitudine de idei aparent proprii, cu o multitudine de convingeri aparent izvorâte din raţionalitate şi cu un excelent spirit teatral. Românul are simţirea şi credinţa întru artă pentru că arta se spune că ar fi cultă. Nu contează pentru el dacă persoana în sine a ajuns la o adulaţiune faţa de pictură prin descoperirea componentelor cromatice, a unor simboluri fascinante, prin analiza liniilor perfecte trasate de Da Vinci sau prin trăirea în muzica clasică sau a ajuns astfel prin simplul fapt că a privi o pictură, a asculta ce e la modă, a renunţa la subcultura manelistă... DĂ BINE.

A privi, a asculta sunt chiar şi acestea uşor forţate spre pozitiv, deoarece contemplarea întru artă nu poate fi facută de către un balon. Însemnătatea unei analize proprii cade deja în derizoriu. Mai simplu este să dai senzaţia că priveşti, să dai senzaţia că faci, să dai senzaţia că ştii, să dai senzaţia că nu eşti ignorant şi incult, iar în cazul în care eşti descoperit, nu poţi decât să revii la burlesc şi aştepţi să fii văzut ca fiind isteţ, perspicace sau măcar simpatic.
Persuasivitatea ingrat mascată de care dă dovadă acest popor, poate fi considerată o adaptare istorică la modernitate, adică la o stare la care el, prin evoluţia sa ca întreg unitar, nu va reuşi să ajungă niciodată. Exceptând oamenii de cultură ai acestei ţari şi pe cei ce au terminat de devorat câteva biblioteci, restul încearcă să se metamorfozeze în orice este nevoie pentru a da bine. Romănii nu au caracter, ei nu au o pesonalitate proprie care să le ghideze raţional gusturile, fie ele educate sau nu.
Singurul lucru pozitiv care îl pot spune cu certitudine despre acest popor este adaptabilitatea lui. Unii dintre noi sunt exaltaţi de această formă primară de inteligenţă şi nu realizează că supravieţuirea întregului regn animal se bazează pe adaptabilitate. Lucru, cum am şi menţionat, este unul pozitiv; însă omul modern are pretenţia de a se diferenţia. Aici ar fi momentul să realizeze că diferenţierea nu se face printr-un umor burlesc (la fel de caracteristic acestor meleaguri) şi nici prin copierea excesivă a evoluţiei altor popoare, ci prin educaţie şi raţiune.
În concluzie, românul de rând, pentru că despre el am vorbit acum (iar expresia de român de rând nu e făcută pe bază de funcţii sau pe bază financiară ci strict pe baza anvergurii culturale, aşa cum ar trebui să stea lucrurile în mod normal) nu vrea decât să fie văzut bine şi ajunge astfel să se definească în haina lui snoabă, mereu la modă, în mintea lui creaţă, mereu supraevaluată, în sinea lui, mereu visătoare şi dornică de a fi ceva, de a fi cineva, fără a face nimic.

Culmea românismului este că unora chiar le reuşeşte, deoarece ei între ei se văd bine si ei între ei se ridică pe piedestaluri şi ei între ei se văd ca reprezentând ceva sau măcar pe... cineva.

"Terorismul intelectual" (RECENZIE)

2009-12-04T19:24:00.015+02:00

Chiar dacă nu voi face la modul propriu o recenzie a cărţii lui Jean Sevilla, am considerat că este bine să o aduc în discuţie. Fără doar şi poate, una din cele mai documentate cărţi citite de mine până la această vreme şi nu pot spune că am citit puţin. Spun totuşi că nu este la drept vorbind o recenzie deoarece voi lăsa adesea ca în comentariile mele să pătrundă citate şi observaţii ce nu am pretenţia de a fi cele mai obiective cu putinţă. Dacă tot am lămurit acest aspect, am să încep aşa cum îmi place mie, cu sfărşitul. Coperta a IV-a a cărţii lui Jean Sevilla, ne rezumă în cel mai succint mod cu putinţă, o parte din ceea ce trebuie să ne rămână în minte după lecturarea acestei cărţi.

"În 1950 elitele îl ridicau în slăvi pe Stalin. În 1960, aceleaşi elite ne asigurau că decolonizarea va aduce fericirea în ţinuturile de dincolo de mări. În 1968, visau să suprime orice constrăngere socială. În 1975 salutau victoria comunismului în Indochina. În 1981, credeau c-au părasit întunericul pentru lumină. În 1985, proclamau că Franţa e datoare să primească dezmoşteniţii din întreaga lume. Iar în '90, afirmau că timpul naţiunilor, al familiilor şi al religiilor a luat sfârşit. Timp de 50 de ani, spiritele refractare acestui discurs au fost discreditate, iar faptele care au contrazis ideologia dominantă au fost trecute sub tăcere. Acesta este terorismul intelectual. Practicând amalgamarea, procesul de intenţie şi vânătoarea de vrăjitoare, acest mecanism totalitar a constituit un obstacol în faţa oricărei dezbateri reale asupra problemelor pe care le angajează viitorul."

Nimic mai adevărat pot spune eu. Ceea ce impresionează la acest autor, nu este doar cantitatea argumentării şi numărul impresionant de date istorice pe care le utilizează ci forţa expresivităţii sale prin intermediul acestor argumente. Jean Sevilla este unul dintre puţinii oameni care au avut curajul să condamne fără ocolişuri şi nuanţe, regimul comunist. Un regim utopic şi criminal, un regim a cărui bestialitate o depăşeşte pe cea a nazismului atât ca număr de victime cât şi ca efecte. În cei 40 de ani în care această "fantomă", cum o numea Marx, a bântuit Europa, şi nu numai, oamenii au fost reduşi la stadiul de animale de povară. Singura libertate care li se oferea era aceea de a munci. Un sistem utopic, un vânzător ambulant de vise, cu mecanisme economice compromise încă de când Karl Marx le-a înşirat pe foaie.

Totuşi condamnarea orală a comunismului nu este suficientă. Personal, ca cetăţean al României, nu sunt nici înduioşat şi nici terifiat de faptul că nazismul a persecutat evrei. Sunt însă îngrozit de faptul că nazismul a persecutat oameni, indiferent de apartenenţa lor religioasa. În momentul acesta, luând lucrurile astfel, putem observa în contrapondere un bilanţ năucitor al victimelor comunismului. Voi face acest lucru, extrăgând un întreg paragraf din cartea prezentată.

"La 6 noiembrie 1997....un volum de opt sute de pagini îşi face apariţia în librării: "Cartea neagră a comunismului". Această lucrare colectivă conţine sinteza globală a crimelor comise de comunism în lume. Ţară cu Ţară, cartea recenzează faptele, locurile, datele, numele călăilor, numărul victimelor. Această halucinantă coborâre în infern, începe în Rusia încă din 1917. Îl vedem pe LENIN poreclind Comisariatul pentru Justiţie "Comisariatul pentru exterminare socială", vedem bolşevicii gazându-i pe ţăranii rebeli, înfometând regiunea Volgăi (5 milioane de morţi), apoi Ucraina (5 până la 6 milioane de victime). În timp ce poporul rus se scufundă în noaptea gulagului, comunisml se răspândeşte: Europa, Africa, Asia. Marele Salt înainte a lui Mao înseamnă "cea mai mare foamete din istorie". În Cambogia, Pol Pot duce barbaria spre culmi. Bilanţul general al comunismului: 20 de milioane de morţi în URSS, 65 de milioane în China, 6,5 milioane în restul Asiei, 1 milion în Europa de Est, 1,7 milioane în Africa, 150 000 în America Latină...Totalul se apropie de o sută de milioane de morţi."

Mai pot exista dubii după aceste cifre? Mai pot exista semne de întrebare asupra ideii de comunism? Se mai poate pune vreodată problema testării unor regimuri totalitare? Mai este nevoie să îi tolerăm pe cei ce au lăudat comunismul? Toţi aceia ce au scris măcar un sigur rănd de laudă la adresa unui dictator, din proprie credinţă, se fac la fel de vinovaţi de crime precum dictatorii şi călăii înşişi. Ei sunt autorii Terorismului intelectual şi ei sunt cei care au permis ca o astfel de boală să se împământenească atatât de adânc în ideologiile unor generaţii.

Nici astăzi, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, nu au dispărut în totalitate cei care au crezut în el. De ce? Să mergem în trecut şi putem observa că nici măcar în momentele în care Soljeniţân a dezvăluit ororile gulagului, intelectuali de talia lui Sartre nu au avut puterea să recunoască faptul că au greşit. Dacă astfel stau lucrurile, cum este posibil să cerem oamenilor de rând, care consideră că în vremurile negre ale istoriei "s-au descurcat" şi spun asta cu nostalgie, să-şi renege propria raţiune sau propriile crezuri egoiste. Ineluctabilă această stare de spirit, atâta vreme cât omul simplu nu mai crede în forţa salvatoare a democraţiei, a capitalismului şi în forţa pieţelor libere de a aduce prosperitatea. Mai mult decât atât, prin libertatea democratică bătrânii noştri zăresc "libertinajul", o cu totul altă formă de democraţie, o formă de încălcare a regulilor de moralitate, conduită şi bun simţ. În pofida faptului că ucide şi distruge tot ce atinge, comunismul continuă încă să le ofere persoanelor cu "insuficienţă raţională" un vis prezentat sub diferite forme de social democraţie; un vis ambalat în diverse forme de asociere şi sub acoperirea opacă a organizaţiilor ce se autointitulează "de protecţie a...", a tot ceea ce nu poate fi sau nu trebuie protejat. Organizaţii ce au ca scop vise absurde, fără a avea rezultate demne de luat în seamă. Fără a avea strategii reale şi soluţii, aceste organizaţii ştiu doar să-şi scoată adepţii în stradă, să deranjeze prin obscenitate şi lipsă de bun simţ, să deranjeze prin însăşi lipsa lor de raţiune. Asemănările între aceste fundaţii, organizaţii şi doctrina lui Marx, sunt brutale prin elocvenţă. Ele promovează nu o democratizare ci o imbecilizare. Democraţie însemnă voinţa majorităţii şi nu a unui grup. Grupul are doar datoria democratică de a respecta regula majorităţii şi nu de a forţa prin represiuni, guvernele, să le ofere un drept refuzat de însăşi majoritatea oamenilor. În acel moment se cere nu un drept ci o excepţie de la democraţie. Statul, dominat de partide şi de nevoia de voturi, dă crez acestor adunături cu argumente infim verosimile şi ajung la aberaţia ca democraţia să fie creată pe baza unor legi majoritar coercitive. Acum, "elitele" au rolul lor de a fi tolerante ale prostiei şi de a elogia aceste "drumuri către normalitate", iar în cazul în care cineva sesizează inepţia, devine automat catalogat ca fiind antidemocratic, depăsit sau chiar comunist.
Trebuie să-şi aibă şi neomarxismul faţa lui umană, oricât de schingiuită ar fi.

În acest mod deloc subtil, ci chiar grosolan, într-o democraţie a majorităţii prostimea minoritară impune regulile. În acest mod, normalul se erijează spre intoleranţă şi este catalogat ca atare; intoleranţa devine o formă de manifestare condamnabilă; bunul simţ şi moralitatea se relativizează cu bună ştiinţă, ajungând să-şi opună însuşi înţelesul; toleranţa însoţeşte anormalitatea şi prostie devine "deschidere la minte"; iar în cele din urmă, democraţia devine treptat, greşit înţeleasă, simbol coercitiv impus majorităţii de către o minoritate "gălăgioasă", cu timp de proteste. Cu acest parcurs deloc lent, TERORISMUL INTELECTUAL acţionează, îşi face datoria, îi pune la zid pe nesupuşi şi aducând elogii "minţilor deschise către viitor".

În simţul destinului

2009-10-07T18:26:00.024+03:00

Stăm numai noi pe bordura de piatră

Nu mai sunt eu, nu mai eşti tu,

Şi nici în lume nu mai există vreo harpă.

Există doar cerul şi câmpul din faţă.

Pustiu e pământul de lume dar plin de idei

Şi plin e de planuri şi gânduri mai noi,

Există şi soartă şi viaţa de-apoi,

Dar nu mai este niciunde nevoie de voi.

În genunchi pe bordura de piatră stăm noi

Încercăm să mai scriem poveşti, cu mâna-n noroi

Aşteptăm doar un Nietzsche dar vine Baudelaire,

Să ne-ndeamne să vedem şi flori în noroi.

Încercăm să vedem şi ideea nebunului ăst'

Privim deci în sus şi vedem cum firesc,

Se prăvale noroiul pe câmpul cu flori.

Putem acum zâmbi simţind un miros,

De firesc, de organic, tăinuit pământesc.

"În afara destinului" (RECENZIE)

2009-10-07T16:08:00.039+03:00

Recent am terminat de lecturat, în limba română, romanul de debut al lui Imre Kertész- "În afara destinului".
Autorul, scriitor de origine maghiară, de etnie evreiască, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2002, face în romanul său "În afara destinului", o impresionantă descriere a timpului petrecut în lagărele germane. Spun o descriere a timpului şi nu a vieţii deoarece dincolo de graniţele umanului, încetează să mai existe vreo urmă de viaţă. Timpul se opreşte, visele şi speranţele se sting treptat iar inumanul devine firesc.
Dacă citim această carte, putem spune că şi expresia de "timp petrecut", care o folosisem anterior, este exagerată şi ar putea fi mai degrabă înlocuită cu "timp oprit".
Autorul ne introduce într-o lume în care totul pare să fie normal, totul pare să se întâmple în firescul lucrurilor, conform unei fatalităţi ce nu suferă paradoxuri ci mai degrabă se împleteşte omogen cu banalitatea morţii, frigului, a lumii în care cadavrele sunt privite cu invidie, şi se descâlceşte pe alocuri atunci când vine vorba de nevoile fizice primare. Nici în acest mod, frumoasa ţesâtură nu pare a avea mari defecte. Totul este firesc pentru că "aşa este normal să se petreaca lucrurile într-un lagăr". Aşa este normal ca "omul superior" să trateze pe "omul inferior", pentru ca mai apoi totul să fie şters şi chiar iertat, fără prea multe scuze şi regrete.
Omul, scriitorul, deţinut al lagărului de concentrare Auschwitz-Birkenau în 1944, eveniment căruia a reuşit să îi supravieţuiască, ne introduce în sala de operaţie psihologică a deţinutului, pe uşa din spate, fără a deranja "bunul mers al lucrurilor" şi ne îndrumă treptat spre cele mai inimaginabile procese descriptive, astfel încât cititorul să înainteze sigur şi fără temeri, până în momentul în care se trezeşte ca fiind el însuşi nimic mai mult decât un număr, un observator vlăguit, fără puterea de a interveni, şocat de evenimente şi în acelaşi timp uluit de forţa şi rezistenţa omului "fără destin".

Despre lene

2009-06-06T13:53:00.004+03:00

Am încercat adesea să evit subiectele de zi cu zi, cele erodate de vorbele tuturor, în orice împrejurare.
Astăzi nu fac decât să scriu cu lene despre lene, într-o totală lipsa de inspiraţie. Scriu aceste rânduri în speranţa de a-mi reaminti de mine şi de gândirea logică, fie măcar ca antiteză.
Starea de letargie puruginoasă, nu poate fi decât lene acută, într-un grad înalt de imbecilizare indusă treptat de atmosfera deloc benefică raţiunii.
În timp ce cărţile îmi zac pe masă neterminate (a se citi nelecturate), eu zac precum o lehuză încercând să adun cuvinţele inutile pentru o lucrare de disertaţie la fel de inutilă şi ea.
În timp ce lucrarea zace uitată de câteva zile la aceeaşi deplorabilă pagină, eu încerc să-mi termin câteva din cărţile de la capătul patului.
În timp ce lecturatul şi lucrarea de diserţaţie parcă mai degrabă ar involua decât să avanseze, eu lenevesc.
Creierul pare să refuze să mai acumuleze informaţii şi în acelaşi timp pare a fi gol de orice informaţie anterioară. Totuşi, dacă aceasta din urmă ar exista, orcât de completă şi bine definită ar fi, nu poate fi redată nicicum aidoma, ci se lasă aşteptată într-un vraf de idei neconcludente încercând apriori să-mi dovedească parcă, faptul că stilistica nu mai este apanajul său.
Orice tentativă de a valorifica existenţa informaţiei dobândite, nu sfârşeşte decât în pagini rupte şi pixuri sfârmate.
Nimic nu poate fi atât de îngrozitor...
Nimic nu poate fi atât de greu acum...
Nimic nu poate fi scris sau spus acum, într-un mod obiectiv, complet şi plăcut... Totul este acum doar informaţie inutilizabilă...
Totul este acum ineficient şi ineficace...
Totul este acum apanaj al "lenii" intelectuale...
Cineva s-a revoltat acum împotriva mea, iar singurul care putea face acest lucru atât de distructiv am fost eu, singurul revoltat!

Omul care aduce ploaia

2009-06-04T21:34:00.002+03:00

Suntem prea uşor de minţit,
Cădem în ridicol şi în prostie
Alungăm etajele de jos în sus
Si nu ştim de ce totul se năruie.

Fugim de trecut ca dracul de tămâie
Sperăm să dipară dar vrem sa ramâie.
Fugim de prezent în trecutul rămas,
Să putem de acolo ghici viitorul.

Aşteptăm pasivi să plouă în case
Să vină un om să ne ude
Nu ştim de ce sufletul face grimase
Dar ştim că dorim să stea să ne-asculte.

Aplecăm urechea pe podeua încinsă,
Aşteptăm un bătrân să mai vină,
Să auzim un pas sau un picur am şti
Că el este omul care aduce ploaia.

Cugetare de seara ***

2009-06-01T14:25:00.002+03:00

Muzică... poate singurul cuvânt care nu-şi poate exprima câtuşi de puţin obiectul ce îl determină. Cuvântul însuşi, fără auzul unui repertoriu mozartian în Do major, este la fel de neisprăvit precum cuvântul Dumnezeu pentru un musulman.

Cugetare de seara **

2009-06-01T14:24:00.000+03:00

Muzica lui Mozart... singura ce poate decanta sufletul de toate greutăţile sale, pentru ca mai apoi, Beethoven să poată da minţii noastre să sfărâme toate greutăţile sufletului.

Cugetare de seara*

2009-06-01T14:23:00.000+03:00

A citi, nu inseamna a fi cult;
A intelege ceea ce citesti, poate fi asemanat abia cu interesul pentru cultura;
A sti de ce citesti si a intelege ceea ce citesti poate fi considerat abia minimul necesar pentru o baza culturala

Mica sirenă

2009-06-01T14:11:00.000+03:00

de Radu Constantinescu

Peste făgaşele întinse te laşi
aşteptând săptămâni să mai vină,
o briză de vânt sau o mână
şi auzi doar pe coridoare paşi.

În mintea ta nu vrei să mai existe
nici tumultul vremii, nici viforul,
în inima ta vrei să rămână acum
doar omul ce-ţi spune poveştile triste.

În sufletul arid, rănit de orgolii
aştepţi întemniţată să-nflorească
sub soarele ce-ţi arde genunchii,
ispita ce-ţi scrie cu sânge...memorii.

Sub tine stă acum şi cel ce-l aştepţi,
dar în zadar căci tu nu vrei să îl vezi,
nu simţi că există, nu îl mai ai a şti
dar stai aşa îngândurată, dorindu-ţi poveţe.

Înainte de toate trupu-ţi e greu
nu mai doreşti ca soarele să apună
nici nu mai speri ca valul să spele,
păcatele din sufletu-ţi creştin de ateu.

Înainte să mergi nu poţi şi nu vrei,
în urmă să te-ntorci e împotriva naturii
să mori acum a devenit deja târziu
aşa că ai ales să stai sculptată în bronz.

Anti-poezie

2009-06-01T14:10:00.000+03:00

de Radu Constantinescu

O geometrie stă tăcută într-un vraf de fum.
O ancoră stătea şi aştepta să fie ridicată.
O libertate alerga nebună spre un profet.
O mamă stă şi bea indurerată după un mort.

Un fum se pierde într-o geometrie euclidiană,
Lăsat să fugă după ultimul argint.
O ancoră-nsetată alerga, după un petec mic de apă
Să-şi poată alina pe drum, durere ei de mamă neiertată.
Un vechi profet spre tinereţea lui privea,
Văzând cum un nebun îl ceartă.

Nu este greu să înţelegi acum,
De ce a lumii mumă biată fată,
Înţepeneşte moartă sub un nor de fum,
Zdrobită de a tinereţilor enclavă.
Nu este greu nici un sărut să furi,
Din cupa plină de păcate,
Şi nici al lumii decăzut efort
Să-l cerţi cu Euclid de faţă.

Ce trebuie de-aici să desluşeşti,
Vedea-vei singur în a lumilor gâlceavă,
Cum fiecare critică de zori,
Pe orbul ce a încercat să vadă,
Cum viaţa uită uneori de sorţi
Venind peste umili cu zarvă.

Timp oprit

2009-06-01T14:09:00.001+03:00

de Radu Constantinescu

În unghiuri drepte se închid
Obtuzele dorinţi lumeşti
Din vina prea pătratului careu.

Sporadic sare peste caldarâmul răvăşit de ploi
Un iepure pătrat şi el, dar viu în mintea nimănui,
Şi stă pierdut în goana vulpii verzi
Ca un drogat ce plânge pe al său mormânt.
Cu greu desprins de crucea sa şi de arcadele zglobii
Căzu în plasa libertăţii cenuşii, şi a cerului azur- pătrat şi el.
Mânaţi pe contrasens acum, chiar norii cubici argintii
S-au revoltat sub aprigul parfum, de-al verii preanebun desfrâu.

Înţelegând mereu copacii în dreptunghi,
Simplific lumea sub al ei coşciug,
Să pot privi de jos în sus,
Cum mor şi eu cu iepurele gri,
Sub preaslăvitul unghi obtuz
Al visului măreţ de neajuns
Să cad apoi pătrat de viu,
Pe caldarâmul răvăşit.

Dor

2009-06-01T14:08:00.002+03:00

de Radu Constantinescu

Să trăiesti abrupt ca la treizeci
În vârsta fragidei copilării,
Să te îngropi cu voie în poveşti
Că lumea ta va fi precum tu nu o ştii,
Să stai strigând de dor de viaţă,
În umbra propriilor firi,
Să uiţi să speri să mai zâmbeşti
Cum o făceai cand nu te ştii,
Este păcatul firii reci şi al copilului hain.

Ca un edec într-o armadă, stă să-ţi fie
Efet în sufletul rebel, iubirea şi furia.
Cum peste bordul de cristal
Te vezi acum o fragedă stafie,
Ce obosită de prea scurtul drum
Doreşte postul plin... de călăuză.

Nu e normal ca astfel viaţa
La douăzeci să o percepi,
Pierdut în lumea de păcate
Ce nici măcar nu le gândeşti.
Să zbori mereu tu peste tine
Şi peste-al lumii angrenaj,
Rămâi mereu, rămâi cu bine,
În scurta-ţi viaţă, în sevraj!

Porunca a XII-a

2009-06-01T14:07:00.002+03:00

de Radu Constantinescu

Să nu trăieşti din visele deşarte!
Desprins de efemeru-ţi scop,
Ce între noi, la drept vorbind,
Nu seamănă a viaţă,
Nu seamănă a moarte.

Astfel dacă-nţelegi tu despre tine,
Şi desluşeşti plăcerea în tangaj,
Tot astfel, şi ale vieţii şine,
Nu seamănă a vis,
Nu seamănă a coşmar.

Strivindu-ne cu poftă-n rugăciuni,
Nu ştim a respecta tăcerea,
Iubim tot ce-i făcut din falsuri şi minciuni,
Urâm şi adevărul şi plăcerea.

Cu sila vechiului repaos,
Ajungem siluiţi de viaţa însăşi,
Trăgând la jugul tragediei noastre,
Cu dinţii înfipţi în lanţurile oţelite.

Cum tot acum trezit, din visele-ţi absurde,
Să-ţi bei în colţul tău de iad,
Speranţa-n vase poleite
Şi visul în pocale de smarald,
Pare să-ţi fie ultimă dorinţă întâiul tău sărut
Şi pare că în fiecare cupă,
Găseşti ceva din glasul de demult.

Să nu trăieşti din visele deşarte!
Scria cu pixul său cel strâmb,
Un vechi nebun, pe paginile arse
De lacrimi rupte din surâs.

Astfel dacă-nţelegi tu despre tine,
Şi ale mele vise-ncerci să desluşeşti,
Cu dragoste de tată te aşteaptă
Chiar mama suferiţelor lumeşti.

Strivindu-ne acum cu poftă-n rugăciuni,
Căzând în dorurile noastre,
Vedem cu desfătare adevăruri,
Ce nu au fost nici viaţă,
Ce nu au fost nici moarte.

Dar acum gandim la sila vechiului repaos,
Privim la ale noastre kantiene temeri,
Cu Nietzsche şoptindu-ne'n ureche:
- Acesta este doar un vis,
Dar este un coşmar!

Porunca a XI-a

2009-06-01T14:06:00.001+03:00

de Radu Constantinescu

Să nu plângi...
E o tristeţe, un ordin personal de necrezut,
O viaţă... "ce ferice aprigă armadă"
O moarte... "ce dar Dumnezeiesc, a lumii veşnică salvare "
Nimic... "ce iad cumplit al decăderii omeneşti"
Dar lacrimi?!... "par a fi, spun unii, a vieţii binecuvântare".

Dar eu?! Dar eu ce pot să fac dacă nu pot,
A lumii vechi credinţi să le împărtăşesc?!
Ce pot să fac dacă a lumii clandestin avort,
Eu îl moşesc însufleţit, de visul unei reuşite în absurd!

Cum poate omenirea toată,
Să nu plătească al lacrimilor preţ,
Când eu, pe fiecare picur pe obraz,
Îmi pare că plătesc, osânda lumii toată?!

Cum poţi acum să speri că poţi să-ncerci să plângi,
Cum poţi acum să crezi că mai există răsuflare,
În sufletul de mult astmatic şi plin de mucegaiuri în plămâni,
Cum poţi, să vezi un om plângând şi să nu te bucuri pentru a sa salvare???

Căderea îngerească

2009-06-01T14:05:00.000+03:00

de Radu Constantinescu

Un vis bizar s-a arătat,
Pe pleoapa moartă, a ochiului de cerb,
Un vis ciudat a apărut,
În urma unui vechi blestem de cer.

Peste necazul decăzut în glorie,
Deasupra umilirii, goliciunii, bolii,
Sta drept, întins pe al lui Procust pat
Un înger ars de vise şi de glorii.

Cu glas castrat de recele-i dorinţi,
Cu urma lanţurilor de vise ademenitoare
Sta tot încremenit şi chinuit de umilele-i placeri lumeşti
Sta tot drept, parcă vrăjit, de-al lumii prea uşor destin.

..."o, tu întrupare, a visului de fericire,
o... tu dorinţă a vieţii chinuite,
o... tu visare a lumii întrupare,
care cerşind a vieţii veşnicie,
căzuta-i în a morţii fericite mreje
şi a lumii kafkiene sorţi."

O, tu, acum lumesc al nostru înger,
Cu ale tale cunoştinţe îngereşti,
Ajută ochiul cerbului să se deschidă
Şi dăruieşte-l astfel morţii reci.

Nu vrem să-i mai vedem nicicând,
A ochiului închis, bizară arătare,
Nu vrem să mai vedem nicicând
A lumii veşnică iertare!

Ancora tacerii

2009-06-01T14:04:00.001+03:00

de Radu Constantinescu

Iubire-ai blestem şi tăcere
Din marmură - latură a firii,
Cu negre perle lustruită,
Cu faţa-i legenda-ntregirii
Şi sufletul ca vantu-i ce arză-n pustie.

De ce să fie tăcută?
De ce să nu urle că leii?
De ce să nu blasteme vii?
Cu glazul zurliu ca al mierlei;

De crezi că în viaţă sunetu-i greu,
De crezi că tunetul cerului e antică armă,
Cu fruntea plecată-n pustiu de durere,
Şi-n mână cu biciul ce mână prin vremuri,
Cu ochii pierduţi în a timpului vrere,
O lume ce cade-n iubirea tăcerii,
E moale ca patul de armă.

Interior

2009-06-01T14:02:00.002+03:00

de Radu Constantinescu

Legat cu lanturi ce atarna
De mana ciunta si stilou,
Ma inec in lacrimile mele
Cand ma scufund si-ncerc sa mor,
Spre disperarea fiintei grele
Ce-si cere dreptul salvator,
S’arunce visul ce atarna
de mana mea si de stilou.

O aripa inceata, in minte,
Mi-aduce gandul efemer,
La ceasul ce-a trecut acuma,
Din timpul vietii mele cer...
Ragaz de-o clipa sa astern,
Zabrelelor ce leaga plumbul
De mana mea, si de stilou.

Ating in hieroglife foaia,
Murdar de sangele rebel,
De-al mortii cald, perfid talent,
De a trezi din spaima vietii,
Pe toti nebunii ce o cer,
Dar nu-ndraznesc nici sa mai sper
Ca fiinta si-al ei drept salvator
Va reusi s-arunce plumbul,
Din mana mea sau din stilou!!!

Delir

2009-06-01T14:01:00.000+03:00

de Radu Constantinescu

Delir de haos diplomatic;
Delir de viata si tranzactii;
Delir de catedrale secular;
Delir de vis si nepasare.

Delir de haos diplomatic,
De travestiti si clovni pe catafalcuri,
In zile bune faci ca harul
Sa te poata arde sistematic.

Delir de viata si tranzactii
De arta, stiinta, motivatii,
De vise bani si abnegatii,
In urma-ti pare bun si dracul.

Delir de catedrale seculare,
De mii de zile-nselatoare,
De vizite in lumi stravechi,
In vise vezi si auzi povesti.

Delir de vis si nepasare,
De indolenta si uitare,
Cazuti in plasa sortii poate
Scapam de toti cei fara carte.

Temple de credinta

2009-06-01T13:58:00.002+03:00

de Radu Constantinescu

Cazut-au asteptari, cazut-au vise,
Iubiri nemarginite se strecor,
In portelanuri fine, glasuri sfinte,
..........Din adoratele uitari.

Cu pasi de gand apus trecut-a soarta,
Cu repezi ropote de cai veni-va alta.
In asteptari de dulci credinti,
..........Zambindu-ti-va candva si viata.

Cazand din doruri nasteri grele,
De frematari si vise efemere,
De insetati de viata si placere
..........Ajunga-ti-va candva si ele.

Dureri ce insa par uitate,
Dureri ce nu se lasa daramate,
Amar sfarmat in mii de soapte
..........Fi-vo-ti ele …nu departe.

In lacrimi fine moalele obraz,
Spala-se-va cu ingeri si necaz,
In aspre zile arzand si de nevoi
...........Cazuta-ti viata, spala-se-va’n noroi.

Mizerii

2009-06-01T13:56:00.001+03:00

de Radu Constantinescu

Un joc murdar încep,
Acum cu osteneală,
Şi-a sorţii încă viu noroc
Încerc să-l fac să nu dispară.
.....................................................

La masa mea, în faţă am,
Lângă un pahar de otravă,
Şi popi şi curve de ocară.

La altă masă mă întorc,
Şi văd în roşu viu un om,
"E primul din această seară-mi spun",
Şi mă gândesc la a mea masă.

Prime jdios de spus ce zic,
"Dar e doar gând", mă liniştesc,
Şi-ncep să beau din strugurele mort.

La masa roşie din nou mă-ntorc,
Spre omu-n roşu ce-l văzuşi,
Dar...nu mai e cum îl ştiam,
Este pe moarte cred, căci galbenul din el,
În paişpe timpi (Cam repede eu cred),
Să poată fi tot el, dar în portocaliu.
. .........................................................

Şi-n visul de la masa mea,
Coşmar de-o fi noi tot l-om bea,
Dar în pahare de cristal,
Se vede chipul greu, amar,
Al celor ce nu vor a bea.

Dar din visarea cea de ieri,
Şi omul roşu de oţel,
Şi omul cel din patima de azi,
Ne îndemnau să bem tot din pahar,
Unul cu biciu-n mână, altul cu el în grai.
. ........................................................
Dar noi toţi cei din pahar,
Sătui de patima adusă-n dar,
Mai cerem încă câţiva ani.

PAUL CELAN

2009-06-01T13:53:00.004+03:00

poezie scrisa de PAUL CELAN
(cel mai mare poet modern de origine evreiască. Este născut la Cernăuţi-1920 şi a decedat în 1970 la Paris. Pseudonimul său a fost Paul Antschel, )

CĂMAŞA MORŢILOR

Ce tu ţesut-ai din ceva uşor,
eu port în cinstea pietrei.
Când ţipetele-n beznă le
trezesc, ele adie.

Ades, cînd am a mă bâlbâi,
face uitate falduri,
şi cel ce sînt îi iartă
celui care-am fost.

Dar Domnul haldelor
îşi bate ne'nţeleasa tobă,
şi cum un fald cădea,
întunecatul fruntea o-ncreţeşte.

ANII DE LA TINE LA MINE

Anii de la tine la mine
Iarăşi îti unduie părul când plâng. Albastrul ochilor tăi
îl aşterni pe masa dragostei noastre: un pat între vară şi toamnă.
Bem o licoare pe care nici eu, nici tu, nici un al treilea n-a pregătit-o:
sorbim ceva gol, ceva de sfârşit.

Ne privim pe noi în oglinzile-oceanului,
şi ne-ntindem mai iute bucatele:
noaptea e noapte, începe cu zorile,
alături de tine mă culcă.

PUTERNICA FORTĂREAŢĂ

Ştiu cea mai îserată casă:
un ochi mult mai adânc decât al tău priveşte-acolo.
Pe coamă marea flamură-a mîhnirii fîlfîie:
pînza ei vede- tu nu ştii că ai ţesut-o.
Şi zboară sus, de parcă n-ai ţesut-o tu.
Cuvântul, de la care bun rămas ţi-ai luat, îţi spune-n poartă bun venit,
şi tot ce te-a atins, şi fir de iarbă, inimă şi floare,
de mult e-acolo oaspete şi nu te mai atinge niciodată.
Dar tu păşeşti în casa aceea la oglindă
şi astfel cele trei, şi floarea, inimă şi fir de iarbă, te privesc.
Şi ochiu-acela mai adânc îţi soarbe-adîncul ochi.

de Rilke

2009-06-01T13:51:00.001+03:00

(aceasta poezie este preluată din introducerea volumului LIRICE, a cărui autor este Boris Pasternak, introducere ce îi aparţine lui Marin Sorescu)

Ai să mă-ntrebi: Dar cine
Dă lunilor lungime?
Şi cui mărunt nu-i pare
Nimicul şi îl doare?

Şi cine-n arţar, prostul,
A pus atâta fast
Şi nu-şi părăsi postul
De la ecleziast?
...............................

Zici: cine porunceşte?
Doar Dumnezeu, ce blând e,
Puternic peste fleacuri,
Stăpân peste-amânunte.

Ghicită-i bezna morţii?
Nu ştiu, dar viaţa, doamnă,
I-atât de-amânunţită
Ca liniştea de toamnă.

EVGHENI EVTUSENKO

2009-06-01T13:36:00.005+03:00

Nu vreau de această dată să vin cu ceva nou, nu mai am puterea ca acum, dupa ce am redescoperit valoarea literaturii ruse, să am pretenţia a mai publica ceva. Nu, cel puţin, în aceste momente, când am proaspete în minte, poeziile lui Evgheni Evtuşenko. De aceea, nu pot face nimic mai mult, dcât să vă împărtăşesc şi vouă, treptat, câteva dintre ele.

VÂRFUL DE PĂR

Întâlnirea lor de lângă lacuri
A ucis şi ultima speranţă,
Nu-şi puteau vorbi nici despre fleacuri.
Între ei, se aşternea distanţă,
Ca-ntre polii lumii nesfârşite.
Stând pe-o bancă, muţi parcă de veacuri,
Amândoi părea că duc în spate
Cuiburile lor abandonate,
Precum două patrii diferite.

Până când, cu-amară ironie,
Ea îi spuse, şi păru s-o doară:
"Numai vârful părului mai ştie
Cum îl mângâiai odinioară".

Şi-nfrângând a inimii văpaie,
Îi mai spuse-acum la despărţire:
"Mâine, coafeza o să-mi taie
Şi această ultimă-amintire".

Iar bărbatul, înmuiat ca ceara,
Gura-ncet pe mâna ei apasă
Şi-o porneşte-n noapte către gara
Împuţită dar prietenoasă.

Dar, în amândoi, chiar stând departe,
Va urla aceeaşi rană vie,
Cea mai dureroasă, fără moarte -
Legătura lor pe vecie.

REVEDERE LA SPITAL

Ne revedem doar la spital acum.
Surorile roiesc în juru, şi-mi pare
Că faţa ta, parcă-nviind din scrum,
Ar vrea să mi te-arate-ncrezătoare.

Dar când te văd acolo, -ntinsă-n pat,
Într-un capot din cele de diftină,
Mă simt copilul tău abandonat.
Şi-s vinovat, şi vina nu-i puţină,

Că te-am făcut s-ajungi aşa şi-aici.
Dar tu, sfioasă, -ntrebi: "Tuşeşti?" şi-n grabă,
Încerci să faci un gest, ca-ntre amici,
Şi apă să-mi găseşti, la vre-o tarabă.

O, iartă-mi anii falşi, de poţi ierta,
Şi odele ce ţi le-am scris pe rând
Şi josnicia cărnii, ce urma-
Brutala schismă dintre trup şi gând.

E de mirare-acum că eşti bolnavă?
Dar bolile c-o rană-ncep mereu,
Ascunsă mai întăi şi nu prea gravă.
Invidioase pe-al iubirii zeu,

Ca viperele ele se strecoară,
În rănile iubirii buzna dau.
Dar nu-nţeleg de ce azi, bunăoară,
Doar tu plăteşti, iar eu mă plimb şi beu?

La doctor am să merg şi-am să-l implor,
Îngenunchind, iubita să-mi salveze:
"Ştii, doctore atoate ştiutor,
Tu luptător pe albe metereze,
Ce bună-a fost cu oamenii, la greu,
Şi cât de ticălos, în schimb, sunt eu?

Vei înţelege, doctore, vreodată
Ce infernală viaţă i-a fost dată
Şi-n ce venin şi smoală s-a-ngropat,
Când numai smoală şi venin i-am dat?

Dar, de există-n mine vre-o lumină,
Din sufletu-i veni, mai vine încă,
Iar eu, în schimb, îmi aflu aspră vină,
De-a-i fi adus doar bezna cea adâncă.

Ea m-a ferit de boli şi chiar de mine.
Dar viaţa ei de-i pusă la-ncercare,
Azi, vreau să-i dau tot sângele din vine,
Pentru transfuzii lungi, izbăvitoare".

Dar - mareşal în lupte istovit-
Bătrânul medic, trist, mă potoleşte:
"Doar liniştea-i lipseşte, negreşit!
Doar liniştea, doar liniştea-i lipseşte!"

Dar spuneţi-mi ce-i liniştea deplină,
Eventual - formula în latină!
Şi vreau să ştiu: de ce ne aruncăm
Iubitele-n prăpăstii mari şi grele,
Şi-apoi, viteji, am vrea să le salvăm,
Atunci când praful s-a ales de ele?

(Vă transcriu aceste poezii cu încrederea că măcar unul din cei care au să itească acest blog, va avea curiozitatea ca măcar pentru o clipă ne-nsemnată, să deschidă şi să citească câteva rânduri din acest poet rus)

MONOLOGUL PUIULUI DE VULPE

Albastru sunt, în ferma cenuşie,
Şi, pentru asta, bun de abator,
În cuşcă de metal ţinut -vai mie!-
Nu-s împăcat că trebuie să mor.

M-aş jupui de viu, să scap de-această
Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.
Dar albăstriul meu, ca o năpastă,
Trimfă-n blana mea fără noroc.

Năpraznic urlu şi mă iau la trântă
Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,
Ca să implor ori libertatea sfântă,
Ori blana năpârlită-n veci de veci.

Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,
M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!
Dar cum ar urla şi el, sărmanul,
Numai o clipă-n locul meu să-l pun.

Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă
Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.
Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă,
Mă ţine sclav, să evadez nu pot.

Doar când deschisă uşa mi-o uitară,
După un prânz cu peşte împuţit,
Fără să vreau, m-am trezit afară
Şi-n hăul stelar de-odată m-am trezit.

Călăuzit de vii oglinzi lunare,
Am înţeles, în zborul meu stingher,
Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,
Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.

Eram eu însumi, flecărind sub astre
Cu pomii legănaţi de-un vis polar.
Zăpada lor, cu irizări albastre,
Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.

Dar, singur şi-ntristat, mi-am plâns de milă,
Înţelegând, de viscole bătut,
Că libertatea asta-i prea fragilă,
Atunci când în robie te-ai născut.

Mereu captiv, am înţeles cu groază
Că după fermă plâng şi c-o iubesc,
Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,
Mi-i patria - ţinutul meu ceresc!

Întors astfel la lumea cenuşie,
În cuşca mea, învins şi resemnat,
Strivit de-o mult prea grea vinovăţie,
Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.

Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,
Şi-aici, în fermă! Căci, dacă-ntr-un sac
Ne sugrumau cândva, azi - doar c-o sârmă
Electrică - ne vin urgent de hac.

Duios, lapona mea cu două feţe
Mă mângâie pe cap, pe gât pe stern...
Ce mână moale! Doamne ce blândeţe!
Da-n ochii ei de înger, ce infern!

Mă va lăsa de boli şi, din tot locul,
Mereu de hrană îmi va face rost,
Dar într-o zi, când va veni sorocul...
Trădarea e în fişa ei de post.

C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii
Şi va scânci, cu vagi păreri de rău:
"Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,
Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!"

Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,
Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,
Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,
Mă mângâie şi mă ucide-apoi.

MAMA

Între mamă şi fiu, nepotrivirea-i totală, ingrată,
mai ales dacă-i unic feciorul şi-adult,
el e ultimul bărbat pe care ea ar vrea să-l dea gata,
cu eleganţa, cu farmecul ei de demult.

Când mama, uşor, pe marginea patului meu se lasă,
după ce şi-a scos din picioare şoşonii ei uzi,
din tristele-i buze, aud intrebarea cumplit de duioasa:
"Ce-i cu tine, băiatul meu? De ce nu m-auzi?"

Dar nici duioşia asta nu stoarce răspunsu-aşteptat,
până când, ca dintr-o prăpastie mă extrag, încă viu,
bolborosind: "Toate-s în regulă...şi-apropo, arăţi minunat!"
Ah, mincinoasele legi ale jocului dintre mamă şi fiu.

Oare chiar nimic n-am de spus mamei, cu toate că ea,
pentru mine, ca sclavii, spinarea prin vreme şi-a frânt?...
Mă ascund în clişee: "Hai calmează-te!
Ce va fi, vom vedea!"
Ar fi multe de spus, dar mi-e milă de ea.
Nu mai scot un cuvânt.

Între noi, e un hotar invizibil de lacrimi, hotar
al înstrăinării de sine, de ceilalţi - nu-l putem traversa.
Mi-e imposibil să trec pe umerii mamei
prea lungu-mi calvar,
când chiar şi pe umerii mei abia dacă-l mai pot îndura.

Incerţi pot fi doar taţii, dar mama - totdeauna adevărată,
nimeni în lume n-ar putea-nlocui chipul ei grijuliu.
Mama, venind doar în vizita strict măsurată,
iată crima nevinovată a nemilosului fiu!

Peste ani, cu căinţă târzie venim
la moviliţele lor de pământ invadat de verdeaţă,
şi-atunci le povestim mamelor noastre, le povestim
toate câte n-am putut să le spunem în viaţă.

Această poezie o voi publica pe blog, ca răspuns, pot spune, al comentariului postat de domnul Cristian Fofircă, un comentariu în care se aminteşte de un dialog dintre Adrian Păunescu şi Evgheni Evtuşenco unde acesta din urmă răspunde cu două versuri din această poezie...

TANCURI LA PRAGA

În sângele de asfinţit al răsăritului,
Tancuri trec peste Praga-n coşmar,
Strivind sub şenilele lor adevărul,
Care nu-i doar numele unui ziar.

Tancuri trec peste ispita de-a rupe
Cătuşele unor lozinci micinoase,
Tancuri trec peste soldaţii care
Şi-au ascuns chiar în ele bietele oase.

Oh, Dumnezeule, ce decădere!
Oh, Dumnezeule, ce mârşăvie!
Peste Jan Hus trec acum tancurile,
Peste Puşkin şi Petofi, ca prin pustie. *

Peste cavouri huruie tancurile,
Peste cei care încă nu s-au născut,
Şinele, clamele unor dosare
În şenile de tancuri s-au prefăcut.

Am devenit eu, acum, duşmanul Rusiei?
Nu tot acelaşi din urmă sunt,
Când, copilaş, îmi băgam nasul printre
Tancurile noastre din războiul cel sfânt?

Cum să mai pot vieţui ca-nainte,
Când tancurile noastre, ca nişte rindele,
Ne raşchetează toate speranţele?
Mai pot fi acum ale tale, ale mele?

Mai înainte să crăp, mai înainte
De-a fi ştampilat nu ştiu cum,
O rugăminte mai am, o rugăminte,
Pentru cei ce m-or duce pe ultimul drum.

Peste mormântu-mi fără bocete,
Să scrie simplu şi-adevărat:
"Aici zace poetul rus Evtuşenko,
La Praga - de tancuri ruseşti sfârtecat!"

23 august 1968
* Au fost suprimate, din varianta românească, două strofe, destul de greu de înţeles la noi, deoarece trimiteau la personaje şi situaţii din Gogol şi Cehov, mai puţin frecventaţi de cititorii români de astăzi (din păcate) - [din specificaţiile traducătorului Ştefan Dimitriu ]-
Vreau să menţionez că toate aceste poezii ale lui Evgneni Evtuşenco, pe care le-am publicat pe blog, fac parte din volumul de poeme MIEREA TÂRZIE, în traducerea lui Stefan Dumitriu, apărută la Editura CD PRESS, Bucureşti 2006, după o traducere iniţială şi o postfaţă realizate de Nadia Brunstein

PRINTRE PORCI ŞI MAGRAONI

2009-06-01T13:35:00.001+03:00

sau
Viaţa, cultura şi educaţia în căminele studenţeşti

Când scriu acest text, sunt în biblioteca Universităţii şi încerc să-mi găsesc liniştea după unul dintre cele mai proaste începuturi de zi.

Începutul zilei de 27 Aprilie 2009 (aproximativ ora 00.30)

Am vorbit adesea despre prostia omenească şi despre lipsa de educaţie a românului la modul general. Astăzi m-am hotărât să exemplific specia „porcime omenească” prin exemplarul numit „cătalin”(laptopul nu vrea să-i tasteze numele cu majusculă... are şi el mândria lui). Acesta este un coleg de cameră, ce se hrăneşte zilnic în cloaca proprie cu sucul lipsei sale de educaţie. El încearcă să depăşească orice limită de subculturalizare şi insatisfacţie intelectuală, urmând o facultate din lipsă de ocupaţie şi exprimându-şi „deschis” opiniile dejectate de mintea sa, pe la colţurile în care crede că nu este auzit de subiectul său de discuţie.

Acest speciment, despre care am încercat până acum să vorbesc la un mod general, a început să-şi manifeste excesiv lipsa de educaţie şi de judecată raţională de multă vreme, însă „murindu-i duşmanii” precum în piesele sale de suflet, acum a început să mă creadă drept „idol” al subiectelor sale de conversaţie la nelipsita ţigară din hol.

Dacă faptul că tăcerea mea şi încercarea de evitare a incompetenţei sale ridicată la rang de virtute l-au făcut să creadă că auzul meu este pe moarte s-a înşelat amarnic. [Am uitat să menţionez că nu-mi stă în fire să scriu astfel de articole dedicate nulităţilor, dar fac acest lucru în speranţa că cei ce vor citi vor apropia caracterizarea unor alte caractere „indispensabile”, apropiate lor.] Rămăsesem la auzul meu, şi... dacă am auzit ce?! Nu am făcut decât să mă duc să-mi iau una din cărţile noi achiziţionate, de pe masă, "CIORAN, ELIADE, IONESCO UITAREA FASCISMULUI" şi să citesc până undeva spre ora 03.00 când m-am lăsat furat de oboseală.

Odihnă plăcută dacă poţi... În jurul orei 05.30, un coleg cu mult mai bun simţ decât precedentul s-a gândit să facă un bine al cărui cost a fost plătit în nume colectiv. Ce a făcut? Nimic mai mult decât să-şi invite un prieten, descântat de aburii etilici, să ne descânte cu un repertoriu propriu, dulcele somn. Plăcut impresionat de sforăitul în DO MAJOR al acestuia, am fost nevoit să mă trezesc şi să încep din nou lectura cărţii ce o părăsisem cu aproximativ două ore în urmă.

„- Am să am o zi frumoasă!” Mi-am spus eu sarcastic şi m-am pus pe lecturat. Se face ora 09.00 şi am parcurs ceva pagini din volumul menţionat, pe fundalul „melomaniac” al „ciripitului nocturn”.

Dar... de ce vorbesc prostii?! Brusc se făcu linişte şi eu am pus capul să dorm, poate poate reuşesc să mai prind măcar o oră de relaxare. Eeee.... de unde, nici Pavarotti nu lua pauze atât de scurte să-şi dreagă vocea, precum a făcut vestitul nostru cântăreţ.

De aceea, în cinci minute m-am îmbrăcat şi m-am spălat pe faţă cu apă rece, am plecat nervos etanşând cu forţă uşa în spatele meu şi m-am oprit la prima cafenea pentru a lua arma necesară în lupta cu somnul.

Am fost parţial mulţumit, am reuşi să înving oboseala, am ajuns aici în biblioteca Universităţii, m-am delectat puţin cu tainele MECANISMELOR GLOBALIZĂRII şi ale EXTERNALIZĂRII SERVICIILOR, în scopul de a înainta cu lucrarea de disertaţie şi apoi am refulat în aceste rânduri.

RETORICĂ...

Dacă acea cafea a reuşit să mă trezească din somn, de ce nu există ceva care să îi poată trezi pe unii din prostie, pe alţii din ignoranţă şi lene iar pe alţii din veşnica aroganţă şi impertinenţă?!

Inspirat de Heidegger

2009-06-01T13:34:00.000+03:00

Începusem astăzi să citesc Martin Heidegger "Despre miza gândirii". Nu ştiu dacă îi sună cuiva cunoscut această carte dar eu aşteptam de ceva vreme să o găsesc tradusă în frumoasa noastră limbă.

Cartea începe cu avertizarea autorului de a nu ne pierde în detaliile pur teoretice şi să încercăm să extragem esenţialul. Faptul se explică prin exemplificare. Mai exact, dacă în momentul de faţă cineva ne-ar arăta două picturi ale lui Paul Klee, pictate de acesta în acuarelă chiar în anul morţii sale, de exemplu "Sfinţi văzuţi de la o fereastră" şi tabloul "Moarte şi foc", am zăbovi îndelung în faţa lor abandonând orice speranţă de a le înţelege.

Lucru similar se întâmplă si dacă poetul Georg Trakl ne-ar recita el însuşi poemul "Şapte cântece ale morţii", noi ascultându-l cu interes chiar de mai multe ori, dar la un moment abandonăm şi aici orice pretenţie de întelegere nemijlocită.

Nu mai prejos, în aria de dificultate se poate situa o explicaţie a lui Werner Heisenberg, ce ar încerca în acest moment sa ne expună doar câteva din ideile sale de fizică teoretică prin care încerca sa descopere formula universului. Noi am putea asculta şi aceasta cu o deosebită admiraţie şi cu un deosebit interes, însă am abandona poate chiar din start pretenţia nemijlocită de înţelegere, pe bună dreptate. Toate aceste fapte au rolul de a da o nuanţă naturală, perceptibilă şi precaută ştiinţei filozofice. Toate acestea sunt menite să încurajeze cititorul că filozofia depăşeşte latura imperceptibilului, ea având drept scop înţelegerea lumii şi a stării vieţii pe care o trăim.Esenţa cărţii este despre timp, fiinţă şi starea raţiunii sustrasă motivului metafizicii.

De aceea am să evit să fac o recenzie aici. Totuşi fără a exagera în libaj imperceptibil de către omul simplu, vreau sa evidenţiez faptul că filozofia are rolul de a da explicaţii şi este datoare sa dea explicaţii ce ţin de natura umană şi de modul în care omul îşi duce existenţa. În acelaşi timp, având această datorie, ne putem întreba dacă nu cumva filozofia are şi o datorie faţă omul pe care îl analizează. De ce această datorie? Deoarece chiar subiectul ei este acela care nu o poate înţelege.

Nevoia de filozofie nu ar trebui să îi fi apaţinut lui Kant, Hegel, Heidegger, Nietzsche sau altor filozofi cât ar fi trebuit să aparţină lumii întregi. Filozofii se pare că şi-au luat asupra lor crucea cercetării, urmând ca mai apoi, în vârful Golgotei acestia să o predea oamenilor ce au menirea de a răstigni pe ea atât pe gânditor, cât şi ştiinţa sa la dreapta autorului pentru ca în dreapta să îi şadă vecină cunoaşterea şi adevărul.

Răstignirea a fost făcută aici cu piroanele nepriceperii oamenilor ce nu au nevoie de cunoaştere şi adevăr ci de minciună şi întuneric.

Optimal

2009-06-01T13:32:00.002+03:00

REZUMAT SAU CUVÂNT ÎNAINTE: [ (∃) A=B (∀) A ∈ B ⇔ (B→ ∞ ) ]

A= SCRISUL(calitativ si cantitativ) B= CITITUL(calitativ si cantitativ)

EXPLICATIE, TEORETIZARE SI ARGUMENTARE

Realizez adesea ca majoritatea oamenilor scrie sau cel putin incearcă să o facă. Marea problemă apare atunci când realizez că această majoritate scrie mai mult decât a citit şi încearcă să exprime mai mult decât a cunoscut vreodată. Explicaţia este simplă: majoritatea aceasta trece ori printr-o criză de creaţie ori se simte mai utliă scriind inutilităţi.

Mă întreb adesea dacă nu cumva cad şi eu în acelaşi "păcat" dar ceea ce mă pune pe gânduri nu este nicicum faptul că aş fi scris sau voi reuşi vreodată să scriu mai mult decât am citit, ci faptul că încerc să exprim prea puţin în prea multe rânduri.

Toate acestea sunt condiţiile care mă fac să cred că este mai mult decât necesară atingerea unui optim paretian (sau atingerea unui maximum de "ofelimitate" în ceea ce scriem ) între ceea ce am citit şi cunoaştem într-un echilibru cu ceea ce scriem. Mai exact, orice cuvânt în plus citit nu face decât să ne scadă abilitatea de exprimare şi orice cuvânt scris în plus nu face decât să ne dilueze percepţi de înţelegere a celor citite.

A nu se înţelege de aici că am ceva cu oamenii care scriu, care încearcă să se exprime şi care pe lângă toate acestea mai transmit şi câte un mesaj, fie el cât de mic şi de neînsemnat. Încerc doar să vorbesc despre modul de a scrie şi să-mi fac o autoevaluare. Revenind la acel optim paretian de care scriam anterior, constat că în genere echilibrul trebuie compensat prin a citi şi nu prin a scrie. În sine, faptul de faţă reuşeşte să schimbe ecuaţia economică într-o ecuaţie imposibilă în care acelaşi termen stă atatât în partea dreaptă cât şi în partea stângă a egalităţii având rolul vital şi unic de a-i aduce echilibrul.

Răbdarea de a citi, aşa cum scriam în prima "cugetare de seară" nu este echivalentul culturii. Şi cu toate acestea ea ne ajută ca treptat să adăugăm termenului de a citi o valoare intrinsecă mai mare decăt valoarea pur culturală şi informativă care el ne-o oferă. Ajungem să ridicăm treptat şi pe bună dreptate, lectura la rang de libertate vocaţională sau chiar mai mult.

Ce ne facem însă atunci când această vocaţie ne răpeşte libertatea de a scrie şi a exprima. Cum reuşeşte tot ea (aşa cum am descris mai sus) să echilibreze şi această situaţie prin mărirea cantităţii de lectură?

Foarte simplu, ajungând la un nivel B de lectură avem impresia că am citit enorm şi că a sosit timpul sa mai şi scriem, însă gândim aşa numai atunci când nu avem cunoştinţă de existenţa tuturor literelor din alfabet. Gândim aşa pentru a ne da singuri o importanţă vitală, măcar pentru câteva momente, mâzgâlindu-ne agendele şi îcărcând blogurile. Gândirea normală şi cea realistă, cea care duce spre un echilibru al ecuaţiei imposibile, este că nu am cunoscut încă mai nimic din ceea ce s-a scris şi astfel există o posibilitate extrem de mare ca ceea ce doream cu ardoare să scriem să fi scris alţii cu mult înaintea noastră, cu mai mult talent, cu mai multă expresivitate şi cu o mai impregnantă impresie asupra relităţii şi amplitudinii ei.

Acum este simplu să înţelegem că apropiindu-ne tot mai mult de finalul alfabetului avem tot mai puţine lucruri de a scrie şi ecuaţia noastră tinde spre un echilibru ciudat. Un echilibru prin care este suficientă creşterea la infini a unui singur element pentru a obţine soluţia optimă.

Dezbateri (Sau soarta unui popor pierdut)

2009-06-01T13:31:00.001+03:00

Traim intr-o lume liberă sau cel puţin aşa ne este lăsat să credem. Trecând peste dezgustul conspiraţiilor, observăm că în zona lumii libere există câteva categorii mari de caractere.

Există în primul rând oamenii simpli, oamenii care se trezesc zi de zi, se duc la muncă, se uită la televizor, cumpără cărţile de la ziare pentru a avea o bibliotecă frumoasă, dar fără a-şi "supăra" creierul citindu-le, se culcă seara şi se trezesc a doua zi pentru a-şi continua această linişte şi indiferenţă veşnică. Aceştia sunt oamenii cei mai utili societăţii dar total inutili lor îşişi.

O altă categorie de oameni, se aseamănă foarte mult cu cea anterioară numai că aceştia mai discută la o bere sau la o cafea, mai pun la cale o revoluţie, o revoltă, ştearsă din temelii de primul răsărit. Oameni la fel de utili societăţii şi puţin utili şi lor înşişi.

Acum să trecem şi la cea mai importantă categorie.- Răzvrătiţii- aceştia se consideră utili lor înşişi dar şi societăţii, în schimb societatea îi percepe în general ca fiind total inutili, pe bună dreptate spun eu. Nu toţi sunt Karl Marx sau Che Guevara şi este bine că nu sunt.

Ultima categorie şi nu pot spune că cea mai utilă, dar cea mai interesantă, cu numărul cel mai mic de reprezentanţi şi singura îndreptăţită să reglementeze este cea a intelectualilor. Aici nu ne referim la pseudo-intelectuali, la acei Dr. în cine ştie ce ştiinţe cu diplome de pseudo-universităţi făcute în cine ştie ce "poiată" care nu au vizitat-o decât să-şi ridice vraful de diplome. Încercăm să delimităm aceste lichele, inutile societăţii şi inutile lor înşişi de adevăraţii intelectuali.

Cei din urmă se pare că sunt singurii ce pot să fie utili atatât societăţii cât şi lor. Cei din urmă par a fi, în pofida rolului lor, cei mai neglijaţi. Problema nu este că sunt neglijaţi de celelalte categorii ci faptul că se neglijează între ei. Ideile cele mai bune ale lor rămân suspendate undeva în neant, fără a primi onoarea unei dezbateri dezinteresate decât după moartea autorului, moment în care adesea ele sunt unse fin cu noroi de toate soiurile, prefăcut în fecale de un oarecare trecător pe meleagurile lumii noastre. Aşa s-a ajuns ca noi să nu avem o consistenţă ideologică, o consistenţă ideatică, şcoli reprezentative şi în primul rând să nu avem o cultură.

Majoritatea dintre cei îndreptăţiţi şi capabili să creeze dezbateri şi să dea răspunsuri nu fac decât să lectureze şi să neglijeze. De aceea, în final se ajunge ca orice sâmbure de valoare a unei idei să fie risipit într-o mare de scrieri ale unui gânditor excepţional ce nu a avut prilejul să-şi dezvolte raţionamentele prin discuţii constructive. Tot astfel se ajunge ca aceşti oameni, înzestraţi cu tenacitatea unei minţi iscusite, să devină inutili societăţii şi în mod obligatoriu inutili lor înşişi.

SINGURA ŞCOALĂ UTILĂ ESTE ŞCOALĂ ÎN CARE SĂ NU SE PREDEA NIMIC. SINGURA ŞCOALĂ UTILĂ ESTE ŞCOALA CARE O VISA CONSTANTIN NOICA.

Suntem singurii nevazatori ai unei lumi oarbe

2009-06-01T13:30:00.001+03:00

Nu demult, am recitit "Suflete moarte", o carte ce a reusit sa-mi creze anumite standarde si imagini de minutiozitate chiar de la prima lectura. Mi-am gasit o sumedenie de motive care ma imbie sa fac o recenzie a acestei capodopere, insa ceva imi spune ca niciodata nu voi reusi sa transmit mai bine decat Nikolai Vasilievici Gogol, compozitia sufleteasca a omului, fie el vechi sau nou.

Lumea de acum nu este cu nimic mai prejos decat "cizelatele" caractere ale lui Gogol. Pentru a nu distorsiona talentul autorului, nu am sa incer sa recenzez nimic aici, ba mai degraba am sa prezint o serie de citate de care eu am fost impresionat. Ele vor fi expuse in ordine si cu toate datele necesare pentru a putea fi gasite de nerabdatorii cititorii si de insetatii de cultura.

"Pentru subalterni, un cancelar este Prometeu, Prometeu si nu altceva. Privire de vultur, calcatura domoala masurata, dar acelasi vultur, de indata ce a iesit din incapere si se apropie de cabinetul sefului sau se grabeste cu hartiile subsuoara si nu-i decat o potarniche ce alearga cu sufletul la gura....Intr-o societate sau la o sindrofie, daca cei de fata au ranguri mici, Prometeu ramane Prometeu, dar cum se arata unii cu ranguri mai rasarite, lui Prometeu i se intampla o metamorfoza pe care nici Ovidiu n-ar fi in stae s-o nascoceasca: se preface intr-o musca, in ceva mai mic decat o musca, intr-un firicel de nisip!...apoi, piuie ca o pasarica si rade intruna"

[ Cap. III pag.64]

"Un tanar inflacarat de acum, ar sari in sus de groaza daca i s-ar propriul portret la batranete. Luati cu voi la drum, iesind din anii suavi ai tineretii si pasind pe drumul asprei maturitati care-l inaspreste pe om, luati cu voi simtamintele omenesti, nu le lepadati in cale, caci nu le veti mai gasi apoi! Batranetea ce ne pandeste este crunta si fioroasa si nu da nimic inapoi din ce am pierdut! MORMANTUL E MAI GENEROS, PE MORMANT VA SCRIE: "Aici odihneste un om" , dar nu veti putea citi nimic in trasaturile reci, nesimtitoare ale batranetii inumane. "
[ Cap. VI pag.173]

Continuare.............

...de ploaie cu Gogol

2009-06-01T13:29:00.002+03:00

"...adormit buştean, cum dorm numai acei fericiţi care nu suferă nici de hemoroizi, nici de purici şi nici de vreo agerime prea mare a minţii“. ( Suflete Moarte -Cap. IV )

Fascinatia este prima traire a omului vechi ce se apropie de nou. Si daca nu fascinanta, atunci cu siguranta teama, depinde cum ii sta in fire individului! Dar de unde atata nou? Lumea e mica si sunt prea putine de cunoscut, astea le stie tot prostul, mai greu e cu cel ce mai gandeste, că el, nu intelege de ce nu i-ar ajunge nici noua vieti sa priceapa destul din ce e de priceput.

"Comment peut on etre roumain?"

2009-06-01T13:28:00.000+03:00

Întrebarea nu-mi aparţine mie ci lui Emil Cioran care, a spus aceasta după celebra întrebare a lui Montesquieu "Comment peut on etre persan?". Intenţia mea acum nu este nici de a discuta sensul acestor întrebări şi a le analiza valenţele pe care ele le capătă în cojuncturi diferite (un român se întreabă "Cum poate fi cineva român?" pe când Montesquieu, francez, întreabă "Cum poate fi cineva persan?"), nici de a analiza egocentricitatea sau excentricitatea din unghiuri de vedere externe. Nu fac acest lucru, nu pentru că nu ar fi interesant, ci pentru ca a fost facut de Horia Patapievici în cartea "Discernământul modernizării- 7 conferinţe despre starea de fapt", apărută la editura Humanitas.

Faptul despre care doresc eu să discutăm, este cel pe care îl implică sensul cioranian, sensul nihilist şi starea de egocentricitate.

Numai simplul fapt de a-l cita pe Cioran, poate trezi indignare unor pseudo-patrioţi.

Oricum, las deoparte şi acest subiect, şi vreau sa spun câteva lucruri simple, mai degrabă, încerc să-mi găsesc câteva răspunsuri simple. Plec de la premisa absurdă, că nu suntem chiar cel mai idiot neam din Europa. Dacă este aşa, normal ar fi sa încerc sa găsesc cel puţin înca un neam, care să se caracterizeze printr-o doză mai mare de prost gust pe cap de locuitor, decât cel românesc. Consider că această misiune este extrem de dificilă, aproape imposibilă, şi de acee am să inversez premisa de plecare pentru că aşa am mai multe şanse de a o argumenta.

De ce suntem...? Suntem, pentru că am pierdut de foarte multă vreme originea aceea naţionala de care ne leagă adesea, pe unii dintre noi, sentimentul de mândrie naţională, acel ceva, care pe unii îi ţine încă vii. Nu este vorba de acel acerb patriotism care ne viza cândva ca fiind "poartă a creştinătăţii" sau mai ştiu eu ce legitimităţi patriotice visează unii! Nu!

Crearea unei noi naţiuni, una hermafrodită, una plină de târfe, hoţi, criminali, şmecheri, lichele, ţigani, maidanezi, şi "bivoli care ciripesc", parafrazându-l pe Andrei Pleşu. Nici măcar faptul ca tinerii "EMO" români, adică generaţia aia total americanizată, care a reuşit printr-o vrajă copiată de la Harry Potter să se dea de trei ori peste cap precum Greuceanu şi să se transforme în nişte struţi "feroce" care rag şi behăie ca pe minimal ca oile lui Becali când aude de DNA, nu te pot face mândru că te-ai născut aici.

Normal, ar fi fost necesar să existe o doză de optimist în noi toţi, sau dacă nu, măcar să ne obişnuim în această grădina zoologica contemporană, în acest parc natural în care prostia, imbecilitatea, miopia publicului şi orbirea bunului gust al porcilor din el, nu mai dă speranţe de reabilitare.
Nici măcar carismaticele figuri care împărtăşeau până mai ieri crezul unei existenţialităţi supreme a acestui popor, astăzi astăzi dorec nerăbdători să-şi vâre pliscul în fundul porcimii bucureştene, şi fără mult efort, cei mai mulţi reuşesc. Putem spune că soarta noastră este una de pupăcioşi...de dosuri, normal. Nu contează când şi al cui este fundul, soarta noastra este de a ne indrepta spre el, pentru ca mai apoi să stăm la rând.

La nivel macro, am început cu cel al ruşilor, ne-am spovedit, ne-am pocăit, ne-am spălat, ne-am lepădat de satana şi am luat la rând americanii, urmaţi îndeaproape de europeni; nici la nivel mic nu stăm mai bine. daca exista mulţi şefi. Aşa am ajunş să fim conduşi de cizmari, "chimişti", băbuţe şi acum, de parca am fi cu pluta, de marinari.

Asta ne e soarta, de ea suntem "mândri", şi aşteptăm să ne mai binecuvânteze Dumnezeu cu câte un Aurel Vlaicu, Porumbescu, Enescu, Brâncuşi, Eliade, Cioran.... o listă lungă, dar, toţi au fost desprinşi de sinuosul drum al evoluţiei pitorescului neam.

Impuls si ratiuni neconcludente

2009-06-01T13:27:00.002+03:00

Dupa o perioada in care m-am axat mai mult pe "a citi" decat pe "a scrie", acum revin cu o idee care nu face decat sa-mi dea impulsuri distructive. Ce anume? Faptul ca incercand sa-mi recitesc scurtele eseuri, am cnstatat ca m-am lasat "dus de val" mult prea des si mult prea usor. Nu spun ca radicalismul nu mi-ar sta adesori in fire, dar totusi in instinctul meu sta si ratiunea; ratiunea de a scrie lucid si rational, omorand fara pic de ezitare impulsul momentului. Luciditatea si rationamentul nu mi-au infatisat niciodata mai mult decat apropierea de obiectivitate, fapt ce accelereaza raportul de invers proportionalitate cu exaltarile sufletesti.

Cum sa scriu obiectiv si pasional atata timp cat textul este doar un gol ce poate elibera neconditionat exaltarile trairii? Cum pot inlatura rationalul atata timp cat numai el este dator sa creasca obiectivitatea unui text?

Cel mai probabil, o clara delimitare intre stiintific si literar poate fi considerata cea mai buna alegere. Sunt partial de acord cu acest fapt dar in acest caz cum poate cineva scrie din suflet despre ura fata de prostie si incultura ridicata la rang de culturalizare, respectiv ura fata de manelarie si "coelhianism" dar in acelasi timp sa pastreze distantele etice ce apartin de rational si numai de acesta?

Finalul unui teatru prost...

2009-06-01T13:25:00.001+03:00

... aceasta este singura exprimare care îmi trece acum prin minte, în încercarea de a caracteriza absolvirea de studii superioare la o Universitate particulara, la ID sau la Fara Frecventa. Trei modalităti de a obţine o diplomă de studii superioare şi de a dobândi cunoştinţe şi o cultură generala, puţin sub nivelul celei atinse de "distinsul om politic" Gigi Becali. Mă întreb tot mai des..."Care este neghiobul care a putut să inventeze aceste fabrici de cretini? ". Întrebarea este valabilă pentru România, această ţărişoară întoarsă pe dos, unde lucrul care funcţionează cel mai bine este îndobitocirea. Fără să exageră, şi sistemele de valori putem spune ca sunt cam anapoda. Să fii văzut bine, aici, trebuie să fii ori nesimţit ori şmecher. Rareori, şi de prea puţini, sunt respectaţi oamenii precum Horia Patapievici, Andrei Pleşu, Mircea Dinescu ş.a.

Pe aceste mioritice plaiuri, până şi pământurile par a răbufni sub sunetul manelelor cântate şi în strană. Ocupanţii catedrlor din Universităţi, sunt nevoiţi să joace acum, după stilul alert în care râgâie şi cască auditorilul (adică acel viitor liceţiat în "diverse").

Recent, o persoană îmi povestea că schimbă valută la un bişniţar cu trei facultăţi. Nu vă gândiţi acum că săracul, a învăţat atât de mult şi acum, din lipsa unui loc de muncă respectabil, a ajuns în halul ăsta. NU, nicidecum! Ceea ce trebuie specificat, este că respectivul le-a terminat pe toate la Universtăţi particulare. Mă întreb, ştie să scrie? Nu de alta, dar pentru a rezolva nişte grile într-o sesiune, nu prea este nevoie de multe abilităţi. Probabil că şi grilele astea fac parte din reformarea învăţământului şi nu sunt concepute să îl streseze foarte tare pe plătitorul de studii. La urma urmei, de ce spun eu "plătitor de studii", când, în realitate, ceea ce se cumpără aici, nu este informaţia şi pregătirea ci diploma.

Întrebarea pe care vreau să o pun acum, este "De ce avem noi nevoie, pentru a deosebi absolvenţii de studii superioare de cumpărătorii de diplome?"

17 mai

2009-06-01T13:23:00.000+03:00

O zi superbă, o dimineaţă în care constat ca trezirea la ora 7 nu a reuşit să mă omoare. Pentru mine, cu excepţia acestei mici particularităţi, totul pare a fi normal, aşa că, îmi iau cafeaua şi mă aşez la calculator. După o rapidă citire a presei şi după constatarea faptului că nu s-a schimbat nimic (cu excepţia scandalurilor şi bălăcelii politice începută odată cu campania electorală).

Dacă totuşi astăzi, nu s-a întâmplat nimic deosebit, sau mai bine spus nu se mediatizează lucrurile importante care se întâmplă. Ceea ce pot citi este ceva în genul ştirilor de la ora 17.00 (babele violate, jurnalele satului x în care Z îi crapă capul lui Y, ce mai face Iri şi Moni etc...), adică, pe scurt, ce le place românilor -pâine şi circ-. Pâinea se cumpără separat din banii care nu s-au dat pe medicamente iar din restul de la pâine se cumpără ştiri în funcţie de câţi bani ai. Cum banii sunt puţini, ştirile sunt multe dar proaste. Nu spun acum că trebuie să cumpere toata lumea revista "Idei în dialog" , dar nu cred că ar prinde rău multora.

În fine, să trecem peste aspectele de ordin cotidian să nu risc sa cad în patima lor. Ziare nu, bani nu, ştiri bune şi ieftine nu, puţin internet mai este (aşa cât să guşti), deci, mă opresc la el. Se spune că obiectul ăsta pe care navighez eu acum, te tâmpeşte. Asta o cred, dar nu şi faptul că mă mai poate afecta şi pe mine. Aşa că, la căutat de lucruri interesante. Dacă nu despre istorie sau economie, măcar despre 17 mai, asta aşa, să am eu impresia că este de actualitate.

REZULTATE:

17 mai 1215: Londra a fost ocupată de către baronii englezi (Asta nu cred că îi afectează pe ei, de ce să mă afecteze pe mine?!)

17 mai 1388: S-a încheiat zidirea bisericii Mănăstirea Cozia, (Vâlcea, România)
Un lucru frumos spun, şi mă clătesc cu primul zâmbet al zilei.

- Pe plan istoric Mănăstirea Cozia va aminti întotdeauna de Voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Mare, al ei ctitor, precum şi de alţi mari domnitori români şi străini de care trecutul ei este legat.- Poate în trecere prin Sibiu, de la staţiunea Călimăneşti, mă voi abate vreodată 3 Km spre nord, pentru a vedea acest "lăcaş de cult".

17 mai 1792: Înfiinţarea bursei de pe Wall Street- frumos, acum probabil că sărbătoarea de acolo este domolită de nervii câtorva acţionari-

17 mai 1995: Pentru prima dată, un român, Constantin Lăcătuşu a reuşit să ajungă pe cel mai înalt vârf din al lumii, Everest ( 8.848m )-...rămân surprins. Cu adevărat un lucru frumos, cu adevărat un lucru care să mă facă mândru că sunt român, un fapt care cu siguranţă o să fie astăzi mai puţin mediatizat decât o zi onomastica a Tovarăşului Ion Iliescu sau stiu eu cărui "om de frunte".

Dacă alţii nu o fac, vreau ca măcar eu să-mi vorbesc despre Constantin sau Ticu Lăcătuşu, ( nu citi restul textului meu, preferabil este să dai click pe lincul acesta şi să citeşti acolo lucruri mai frumoase) care, după performanţa din 1995, la 10 decembrie 2001, a reuşit performanţa unică pentru un român de a urca pe cei mai înalţi munţi de pe cele 7 continente. Un om minunat, cu visuri măreţe, un om care a cunoscut cu siguranţă ce înseamnă să fii liber. Sunt atât de mândru de acest om, nu doar pentru că este di Piatra Neamţ sau pentru faptul ca am avut onoarea să îl întâlnesc când eram copil iar el abia venise de pe Everest, ci pentru faptul că este român. Este greu să nu urăşti toţi mapeţii care apar pe ecranele TV astăzi şi presupun că o să vorbească despre Vanghelie, Tăriceanu, Băsescu, Vadim.... şi alţi neaveniţi, cărora pot spune că îmi este jenă să le pronunţ numele, dar nu o să-şi amintească vreunul de faptul că la aceasta dată, un român, a atins cele mai înnalte culmi.

Nu ştiu dacă de acest fapt sunt vinovaţi atât cei care prezinta ştirile cât cei care le urmăresc. Ei, pe bună dreptate poate, oferă ceea ce se cere. Publicul larg vrea CIRC, ei oferă publicului larg....circ. Un spectacol cu animale dresate, un spectacol din care fac parte şi spectatorii...VIZIONARE PLĂCUTĂ... "PRIETENI"!

Despre domnul Mircea Mihăieş

2009-06-01T13:22:00.002+03:00

Iniţial aici a fost o critică argumentată la articolul ipocrit al lui Mircea Mihăieş cu numele "Pe Marx îl citesc doar proştii". Marx poate fi criticat doar dacă este înţeles, iar pentru aceasta trebuie citit! Asta nu ştie cântăreţul de "cur-te" Mircea Mihăieş.

Mai scurt, mai simplu, mai economic!

Jurnal- 18 martie 2008 (retrograd)... BRASOV ...

2009-06-01T13:21:00.000+03:00

Duminica 16 Martie 2008 ora 22.30- Povestea unui final de saptamana, suficient de decent incat sa faca loc unui superb inceput de saptamana. O zi, pot spune banala, pana la aceasta ora si fara nimic ce sa marcheze inceputul unei frumoase experiente de viata.

Abia se incheiase un meci pe care il urmarisem la Terasa Vanatorul (un linistit restaurant din Copoul Iasilor). Impreuna cu un bun prieten, plictisiti de monotonia acerba oferita de "spectacolul" unor bravade josnice televizate, am considerat impetuos necesar sa aducem putina culoare momentului si sa discutam despre frumusetea timpului petrecut pe meleagurile acestei tarisoare si nu numai; despre graiurile fierbinti ale peisajelor ce ne marginesc orice cuvant, despre momentele in care nu ne mai dorim sa fim calatori prin timp, despre efemeritatea frumoaselor peisaje si despre apusul unui frumos marginit si de caracterele umane. Credeam ca mai toate acestea sunt pe sfarsit, credeam ca omul nu mai poate face parte din frumos, din placerea ce o ofera peisajele, el fiind doar un prim plan ce mascheaza minunatiile turistice. M-am inselat...

Era ora 23.00, momentul in care am achitat nota de plata si am alergat in camera de camin sa ne luam din camere ce consideram ca este necesar pentru o scurta calatorie ce trebuia sa inceapa la ora 23.20, deoarece atunci pleca trenul spre Brasov. Nimic nu avea sa prevesteasca aceasta frumoasa aventura, nimic acum 10 minute nu ma facea sa cred ca in urmatoarele 30 min voi fi luat un taxi spre gara cu scopul de a vizita Brasovul. Totul a mers bine, toata euforia se incheiase si am inceput sa analizez aceasta experienta (in desfasurare) "la rece" daca se poate spune asa. Eram deja in tren si ajunsesem in gara la Vaslui. Abia sesizasem ca nu gasiseram bilete cu loc deoarece abia aici s-a umplut trenul si a trebuit sa stam in picioare, undeva pe culuarul dintre vagoane, pe langa tualeta. Din fericire nu pentru foarte mul timp deoarece am reusit sa gasim doua locuri neocupate ca in 30 de minute. Pana atunci insa am avut timp sa regret aceasta plecare mai ales ca nu aveam in buzunar decat 120 de lei iar prietenul meu nu mai mult de 150. Acesti bani aveau scopul de a asigura viata de student pentru inca cel putin 5 zile in cazul meu iar pentru prietenul meu trebuiau sa achite caminul pe luna in curs si mancarea pentru vre-o doua zile.

Sa revenim insa la partea frumoasa a povestii pentru ca ea este aceea ce ne-a sustinut moral sa facem aceasta mica excursie; ea este aceea ce acum, ma face sa nu regret ca nu mai am bani; ea este aceea care ma face acum sa scriu despre frumoasa aventura fara a avea nici macar o farama de regret, iar daca aceasta ar exista ar fi legaa de faptul ca nu imi erau suficienti banii sa ajungem pana la Praga, pentru ca acolo se oprea trenul care ne-a dus din gara de la Ploiesti sud la Brasov.

Doua ore petrecute in Ploiesti dupa o traversare a acestuia de la gara Ploiesti vest pana la punctul din sud, unde aveam sa luam legatura spre Brasov si nu mai putin de 42 de lei cheltuiti de mine pentru biletul dus si nu mai putin de sase ore petrecute in tren la cre mai urmau sa se adauge inca doua petrecute in Ploiesti si inca doua in acceleratul spre Brasov.

Ora 9.22, luni, 17 Martie- aceasta era data si ora la care Brasovul incepuse sa ni se infatiseze in toata splendoarea lui, impreuna cu locuitorii sai ce pot fi oricand comparati cu popoarele vestice, atat din punct de vedere al civilizatiei cat si al mentalitatii. Ca o mica paranteza, peste care nu rezist sa trec, vreau sa mentionez ca acum doua saptamani mai facusem o asfel de calatorie dar din nefericire intr-un oras (pentru ca asa i se spune) numit Bucuresti. O "splendida" capitala poate fi numita sau un mic Paris, numai in conditia in care era situat undeva in Africa si cel ce facea comparatia nu vazuse Parisul. (mai multe detalii am sa dau despre acest oras si mizeriile lui intr-o alta nota a jurnalului meu de calatorii)

Revenind la panorama Brasovului si la oamenii ce ii sustin mirifica existenta, la prima confruntare cu doamna pe la 35 de ani, pe care o rugasem sa ne explice cum putem ajunge in Piata Sfatului. Spre bucuria noastra, nu ne-am lovit de un refuz si nici macar de o hidoasa explicatie care sa ne duca oriunde in alta parte numai unde voiam sa ajungem nu (asemeni personajelor posace ale rusinoasei noastre capitalei). Nu ne facuseram inca o impresie care sa poata eticheta bine un intreg oras dar ne facuseram o impresie exceptionala despre acea persoana si inca despre undomn pe la 30 de ani care se oprise si dumnealui si se oferise sa ne ajute sa ajungem in punctul de destinatie fara a avea treaba in acea zona. Nu spun ca omul acela se grabea spre vre-o anume destinatie dar cu certitudine nici macar unul din zecile de locuitori ai Bucurestiului nu facuse un gesti nici macar comparabil cu al acestui domn.

Ajunsi in Piata Sfatului, eu unul, raman profund socat atat de curatenia (nu doar a zonei ci a intregului oras) cat si a atmosferei ce ma aruncat parca undeva in timp, pe la 1234, an in care a fost atestat documentar pentru prima data Brasovul pe spatiul cetatii Cumidava. Un lung drum pavat cu piatra, marginit de magazine de antichitati si anticariate, de expozitii de pictura si scultura, presarata cu cateva berarii si restaurante ce isi respectau prestigiul atat prin comportamentul impecabil al personalului cat si prin spatiul calduros in care te puteai desfata si astampara foamea. In capatul acestei "epoci pavate" se inalta o capodopera arhitecturala, o adevarata carte de istorie, isi arata maretia, Biserica Neagra. O opera ce initial a fost fondata in stil gotic in jurul anului 1377 si reconstruita dupa incendiul din 1869, cu bolti in stil baroc deoarece constructorii vremii nu mai stiau sa construiasca bolti in stil gotic. Aceasta impunatoare constructie, isi povesteste granduasa existenta, respirand prin zidul de piatra aerul si cuvintele reci ale unei mari capodopere. "Die Schwarze Kirche", asa cum este numita aceasta in limba germana, ingheata rasuflarile vizitatorilor atat la propriu cat si la figurat inca de la primii pasi ce duc spre dezvaluirea impresionantei expozitii de covoare orientale si iti aduc pe timpane alinarea unor sunete cristaline de orga (o orga cu peste 4000 de tuburi), ce rasuna intre zidurile aparent fortificate ale bisericii. Turisti spanioli si germani, privesc in acelasi timp cu noi maretie istoriei ascultand povestea soptita de fiecare nota muzicala ce te patrunde pana in ultimul fir de par, consonante ce il fac sa vibreze chiar si pe cel mai nepriceput auditoriu.

Iesiti fizic din spatiul Bisericii Negre, gandul ne ramane inca la frumusetea ei si incepem sa ne plimbam agale pasii pete pavajul ce imbraca centrul vechi al Brasovului. Ore intregi in care am vizitat tot ce se poate in zona veche, de la muzee, anticariate, berarii ce ne-au astamparat setea, restaurante ce ne-au incantat papilele gustative cu aromele mancarurilor sasesti pana la sex shopuri retrase si magazine moderne, au urmat sa ne dezvaluie fata unei cetati ce poate fi asemanata marilor orase turistice ale Europei.

Cele unsprezece ore petrecute ca turisti au trecut ca secundele si nu ne-au ferit de razele soarelui de dimineata si nici de o ploaie mocaneasca ce a spalat trupul pietrificat al istoriei, dar o ploaie ce nu a reusit sa alunge nici macar un om de pe strazile aglomerate ale vechii cetati.

Am evitat bineinteles sa plec fara a cumpara cate ceva. In limita banilor disponibili, am achizitionat de la un anticariat cateva vederi si o poza iar doamna de acolo ne-a daruit inca o poza ce nu ne permitea bugetul sa o achizitionam dar ne placuse. Astfel mi-au ramas cativa bani sa achizitionez cate ceva si fetei ce ma astepta negrtesit in Iasi fara a-mi critica placerea pentru astfel de peripetii.

Se facuse destul de tarziu, era deja ora 19.30 iar trenul spre casa pleca la 20.40 pentru a ne duce aproape de universitatea ale carei cursuri le-am sacrificat pentru aceasta lectie de istorie, geografie si sociologie (oricum este o facultate care nu te invata nimic)...

"Despre obsesie, trăire, idee si inconstienta"

2009-06-01T13:17:00.002+03:00

Frica (extras- 23.08.2005)
Exista in aceste zile un pur sentiment de mila fata de acest popor nenorocit. Cu certitudine pot spune ca si eu fac parte din el dar... regret sincer. Sa nu fiu inteles gresit, sunt extaziat in sensul propriu al ineficientei, ca dintr-o eroare probabil am fost nascut pe acest teritoriu, dar nu asta ma deranjeaza. Eu doar ii urasc pe cei ce au facut acelasi lucru, si credeti-ma ca nu din “gelozie”! Frica acestor oameni de moarte mi se înfăţişează ca o imaculată imagine a patetismului pur. Din aceasta cauza am un sinistru respect fata de britanici. Nu faptul ca acestora nu le-ar fi frica de moarte ma impresioneaza! Diferenta frapanta rezida din modul de manifestare:
noua ne da bocete lor le da chef de munca.

Obsesie sau normalitate ("DESPRE OBSESIE, TRAIRE, IDEE SI INCONSTIENTA")

2009-06-01T13:16:00.001+03:00

Îmi doresc să nu fi simţit dorinţa morţii. Ea este mai mult decat opium. Am ajuns să iubesc moartea doar din simplul fapt că am incercat sa o privesc, chiar dacă într-un mod oarecum subtil. Spectacolul căderilor de ingeri mă fascinează şi asta mă apropia de idealul obsesiv al apocalipsei. De ce această obsesie? De ce aceste frustrări? Uneori, am impresia că pot fi acuzat de o copiere a unei obsesii cioraniene! Nimic mai adevărat. El este cel ce parcă mi-a impus o directie. Este exact ca si cum cineva mi-ar fi spus “daca vrei să scrii scrie despre ceea ce te obsedeaza” şi asta am facut.

Cum este posibil sa nu fii obsedat de ceva atat de pur, de curat, de limpede?

Ceea ce mă sperie nu este viata si nici moartea, ci dorinţa nesfarsita de a scăpa de viată constientizand totul si încercand mai apoi să găsesti din exterior motivul ce te-a adus în această stare.

Aţi dori sa scapi de viaţă este de foarte multe ori confundat cu ura faţă de viaţă si chiar cu nebunia. Arareori pot fi auzite teorii sau idei mai tampite ca aceasta. Se vorbeste adesea "cu verb" si tot adesea nu se spune nimic. Nu ar fi oare mai bine ca in acel timp în loc de acele discutii ce depasesc arealul decentei intelectuale, ca oamenii să tacă si să comunice cu ei înşişi? Aceia de ce nu sunt considerati nebuni? De ce a întelege “de ce?” este mai frustrant decat a nu face nimic?

Mai exact, de ce această frică de a cunoaste si de ce această înfocată sete de prostie? Este întradevăr mai uşor de a prelua şi a învăţa ceea ce au realizat alţii, dar trebuie să ne întrebăm: “ne este asta oare suficient?”

Oameni alaturi de oameni

2009-06-01T13:14:00.000+03:00

noiembrie 2007- Astazi, intr-o conjunctura clasica de depravare, am intalnit un om. O imagine de sine statatoare, total desprinsa de ratiunea sinelui.

...in prelungirea unor note (eseu neterminat)

2009-06-01T12:59:00.002+03:00

...descriptiv pot sa exprim doar momente; imortalizarea secventiala poate sa distorsioneze realitatea, dand o prea mare imortanta imaginii studiate. Expresivitatea va veni intr-o astfel de situatie, dintr-o viziune analitica a ansamblului....

Revin la inteles pentru ca textul sa nu dea impresia de stampare a unor jumatati, tinzand astfel sa para total inexpresiv. Incerc sa aduc in discutie muzica si fenomenul muzical ca stare de fapt, ca ansamblu de note si versuri, ca o intregire a unui mesaj ce se vrea transmis.

...nu pot spune cu certitudine daca exista un fenomen de sine statator sau dependenta muzicala exista undeva in sange si nu poate fi dobandita, dar pot spune cu siguranta ca gusturile muzicale pot fi educate. Neavand nimic cu anumite efecte ale prostiei, ce au degenerat si unii, fac o confuzie intre acestea si muzica , vreau doar sa atrag atentia la faptul ca nu vorbesc de acele efecte degajate de incultura, imbecilitate si lipsa bunului gust, ci ma refer preponderent prioritar, la efectul muzical real.

Exista asa cum spunea Emil Cioran, cand se referea la muzica lui Ludwig van Beethoven, o expresie extrem de sugestiva ce spune ca Muzica este singura dovada a existentei lui Dumnezeu.

Nimic mai adevarat si totusi nu o spun din ateism, nimic mai sugestiv si nu o spun din admiratie fata de Emil Cioran ci o subliniez din dorina de a demonstra efectul exaltant al capodoperelor muzicale.

Lipsit de o voce melodioasa si de o inclinatie spre realizare vreunei capodopere plastice, am incercat sa inteleg totusi, ce ne atrage in aceasta sfera a consonantelor si a mirajelor artistice. Am incercat sa ma apropii de aceasta lume, am incercat sa inteleg aceasta muzica si...spre mirarea mea, cu sau fara acceptul meu, am fost tras in aceasta sfera, am fost atras si tinut captiv in aceste momente muzicale, ce au ca efect izgonirea de pe pamant.

Subtilitatea curentelor te atrage, te provoaca, iti trezeste curiozitatea si mai apoi incepe sa-ti dezvaluie secretele paradisului printr-o lovire cu note grave sau printr-o ninsoare cu firave acorduri...................(neterminat)

Din ratiune si experienta

2009-06-01T12:54:00.001+03:00

Format cu ajutorul bazelor, ce au stat sa fondeze, un om, a caror interese sa nu coincida cu multe dintre aspectele cotidianului "pro-dogmatic". Revenirea intr-o astfel de arhitectura interioara, nu face decat sa cladeasca pe acel postament, o flacara, ce nu se va stinge, decat atunci cand sensul real (sensul dogmelor sale) va atinge intensitatea minima a trairii lichide, a trairii libere si neconditionate de influiditatea inconjuratoare.
Impingand realitatea, fie ea nonvizuala, la "punct extremis" nu fac decat sa ma eliberez de forta constrictoare a tot ceea ce preseaza pe simturile mele. Nu o sa conchid de aceasta data in clasica mea nota de ignoranta, dispret si repulsie fata de societate, ci dimpotriva, incerc sa ma sustrag mie si sa ma ansamblez in aceasta si, spun sa ma ansamblez in aceasta, nu pentru ca nu as fi parte integranta a prezentului si a tot ceea ce dispretuiesc ci tocmai pentru ca vreau sa constientizez aceasta stare de fapt.
Propun extirparea preconceptuala a ideii de suprioritate, o extirpare de natura sa aduca nu echivalenta unilateralista ci sa se poata demonstra fara urma de incomprehensibilitate, inutilitatea actului egalitarist...
Radu Constantinescu "Evadari din rai" (nepublicat)

descriptivitatea unei ratiuni de viata -nu recomand citirea acestui articol-

2009-06-01T12:51:00.001+03:00

...in veacul acesta, intr-un spital nemtean la data de 19 septembrie acum 22 de ani, a fost dat afara din rai, un om, un simplu cetatean al unei tari din lumea a doua, din estul Europei. Nu cu mult mai tarziu fu aruncat intr-o lume ce se voia nevinovata, intr-o lume a unui alt rai, numit copilarie.
Ingropat in pesimism inca de mic, acest "inamic" al societatii clasice a mai crescut putin si a reusit sa zguduie cateva idei bine implementate in doctrinele comunustilor ce se voiau profesori. Nu spun aceasta cu referiri generale si vreau sa fiu bine inteles in acest sens, deoarece respectul sau fata de societatea intelectuala era destul de ridicat si suficient de gresit intles pentru a lasa o adanca urma a "nesimtirii" in viziunea nutriilor ce i-au misunat in juru-i.
Pasind mai apoi printre bancile unui liceu prost-famat, a inteles si mai bine discrepantele societatii de care se "indragostise". A trait si a inteles snobismul, a trait si a inteles minciuna, a trait si a inteles multe dintre acelea care pana nu de mult i se pareau doar teorii abstracte si imbecile despre o "generatie neinteleasa" (asa cum o numeau experimentatii vietii).
Nu de putine ori, acest atipic caracter, si-a inteles inutilitatea, si cel mai adesea a realizat ca in momentele in care intelegea asta, era util, iar asta il enerva la culme. Intelegerea limitelor enerveaza, iar asta a inceput sa ii serveasca iubirii sale fata de crestele muntilor de pe meleagurile natale.
Un nou pas spre actualitate, l-au reprezentat umbrele, ce se voiau intelectuale in mediile universitare. Aceste cadre ce veneau sa il invete despre "intelighentia" si succesul lor, acesti clovni ce veneu sa-si arate dispretul in fata "tinerei generatii", acesti "geniali" profesori ce nu faceau decat asemenea unor clauni de la curtile regale:
"venim sa va invatam" spun ei, "venim sa va dam tot ceea ce stim noi" spun ei, si....au venit, s-au tinut de cuvant si au venit, aratandu-ne tot ceea ce stiu....
.....am fost candva la circ si acolo, am vazut un clovn, care mergea pe sarma. Copil fiind am fost impresionat de prestatia lui; am fost in schimb dezamagit de faptul ca nimeni din sala, dupa prestatia artistului, nu putea sa mearga pe sarma...dar acesta era secretul lui;... neavand vina pentru asta, hazliul a fost aplaudat minute in sir, cu toate ca, nimeni din sala, nu putea acum sa mearga pe sarma...

AUTOR- -Nu recomand citirea acestui articol.